Orice om are părţile lui bune

Aşa cum cactuşii, oricât de ţepoşi ar fi, au nişte flori superbe, tot aşa şi oamenii: oricât de duri/răutăcioşi sunt sau vor să pară, păstrează în adâncul sufletului lor frumuseţea cu care au fost dăruiţi de Dumnezeu.
La un moment dat, fie singuri, fie cu ajutor, o vor scoate la iveală, ca şi cactusul meu.
Atenţie totuşi: înfloreşte doar la lumină!
Morala: Astfel şi noi, oamenii. Înconjuraţi de afecţiune, de lumina dragostei, nu avem cum să nu înflorim!

LA MULŢI ANI!

Un gând cald, o floare frumoasă şi o sărutare dulce!
Cu mult drag, pentru Andruţu!

Războiul împotriva magistraţilor continuă!

HRISTOS S-A ÎNĂLŢAT!

Deunăzi, Studentii de la Cambridge erau criticaţi că l-au scos pe Dumnezeu din rugaciunea pentru masă.

Azi, la noi, în zi de mare sărbătoare - ÎNĂLŢAREA - am susţinut lucrarea de dizertaţie cu tema "Răspunderea civilă a magistraţilor."  Acest lucru se întâmplă într-o universitate ce se numeşte U. Creştină!

Tot azi, într-o astfel de zi, din nou la tocător - magistraţii.

Mi-e greu să descriu ce sentimente mă încercă atunci când văd în media persoane care vorbesc cu atâta patos despre ceva ce nu cunosc deloc, sperând că vor câştiga ceva: unii audienţă, alţii voturi.

Felicitări d-nei jud. Ana-Maria Puiu. Vă felicit pentru faptul că aţi ales această meserie conform vocaţiei dumneavoastră (se vede cu ochiul liber)!

Câţi tineri îşi mai aleg astăzi o profesie potrivit vocaţiei lor? Foarte puţini.

Poate acum este momentul în care cei fără vocaţie vor pleca din sistem iar cei care doresc să intre în magistratură, să-şi facă un examen interior extrem de serios.

Deşi, chiar şi aşa, mă tem că încă nu se vor schimba prea mult lucrurile.

Într-adevăr. Nu prea avem curajul de a lua decizii radicale. Ne caracterizează.

Acum aproximativ 9 ani am plecat şi eu dintr-un sistem - din învăţământ. Cu aceleaşi of-uri, aceleaşi frustrări. Cu toate că am fost un dascăl potrivit vocaţiei mele, că mi-am practicat profesia cu multă dăruire, am fost nevoită să nu mai ţin cont de darul pe care mi l-a dat Dumnezeu şi să plec din învăţământ. Cu multă amărăciune. Ca mine, mulţi alţii.

Am plecat în sistemul privat unde nu a fost uşor dar am primit recunoaştere potrivit capacităţilor noastre şi salarii pe măsură.

Gândul îl am încă la ceea ce ar fi trebuit să fac şi pentru care m-am pregătit. Încă mai sper să mă reîntorc în învăţământ dar câtă vreme nu se prea shimbă lucrurile ..., şi nu mă gândesc la modul de salarizare. Poate că de acum vor fi mai bine plătiţi şi profesorii.

Am urmărit atent ce se întâmplă în învăţământ de-a lungul timpului. Ce s-a întâmplat, ştim cu toţii.

Astăzi, observ sistemul de învăţământ şi în mod special pe cel universitar, în calitate de student (din nou). Sentimentul pe care îl am este copleşitor!

Mă tem că se va petrece acelaşi lucru ca şi în învăţământ!

Nu ştim cine pleacă din magistratură dar ştim cine sunt cei ce se pregătesc să intre!

Într-o altă ordine de idei, pentru că treburile merg prost în sistemul judiciar, toată lumea dă vina pe magistraţi. Or, sistemul judiciar nu este alcătuit doar din magistraţi. Avem, pe de o parte, puterea executivă, pe de altă parte, cea legislativă. Ambele interferează şi influenţează sistemul judiciar. Ambele ar trebui să fie răspunzătoare pentru starea actuală a justiţiei.

Cu toţii cerem magistraţilor să fie nişte superoameni: să fie incoruptibili, să fie independenţi, să se supună doar legii. Dar noi ceilalţi? Ne mai supunem cuiva? Mai avem respect pentru ceva în Ţara asta?

Copiii nu-şi mai respectă părinţii, elevii nu-şi mai respectă dascălii, enoriaşii nu-şi mai respectă preoţii, justiţiabilii nu-şi mai respectă magistraţii. Noi oamenii nu ne mai respectăm semenii!

Cerem altora ceva de care noi înşine nu suntem în stare. Cerem altora să fie incoruptibili, în timp ce noi ne rugăm ca un funcţionar să ne accepte şpaga pentru a ne rezolva problema mai repede.

Până când nu vom începe, fiecare  dintre noi, cu o schimbare interioară, cu trezire a conştiinţelor, această situaţie se va perpetua!

Revenind la magistraţi, pe lângă maldărul de dosare de soluţionat, pe lângă timpul afectat, pe lângă restricţiile impuse, mai au şi o mare responsabilitate: aceea de a judeca drept, de a nu săvârşi erori judiciare. Şi aceasta, nu doar de teama că vor răspunde material (până ce Min. Just. nu va avea jurişti capabili, nu se va întâmpla oricum) ci - acolo unde conştiinţa magistratului e trează (şi cred că în majoritatea cazurilor) - pentru că poartă asupra lor povara unor decizii, poartă cu ei acasă frământările unei zile de lucru, poate mai mult decât în cazul altor profesii. El trebuie să cântărească, să-şi formeze o convingere corectă, dar de multe ori e în funcţie de datele, documentele, ce i-au fost puse la dispoziţie. Când lege nu există, el tot trebuie să judece.

Din sistemul judiciar fac parte inclusiv avocaţii şi juriştii ce apără persoane sau instituţii.

Întotdeauna, partea ce cade în pretenţii va fi nemulţumită, ceea ce înseamnă că întotdeauna o jumătate din cei ce ajung în instanţă vor fi nemulţumiţi. Atunci, pe cine e mai uşor să faci vinovat? Pe magistrat.

Dar să ne gândim că şi avocaţii şi juriştii ce intră acum în sistem provin din acelaşi sistem de învăţământ căzut la pământ.

Poate a venit vremea ca şi în România să se pună problema medierii. Aşa, vom degreva instanţele şi totodată vom avea mai puţine părţi nemulţumite.

Cred că se impune cu necesitate ca medierea să fie reglementată prin noile coduri de procedură.

De ce nimeni nu vorbeşte de mediere?

Şi pentru a elimina orice suspiciune de părtinire în ceea ce mă priveşte, nu sunt şi nu voi fi magistrat în viitorul apropiat.

Responsabilitatea unui magistrat este mult prea mare. Nu am curajul să mi-o asum. Este asemănătoare cu cea a unui preot adevărat şi cu cea a unui medic. Răspunde de viaţa omului, de sufletul lui, de multe ori de libertatea lui şi chiar de stabilitatea lui financiară.

Poate vi se par cuvinte mari, dar aşa le văd eu.

Cunosc preoţi responsabili aşa cum cunosc şi magistraţi responsabili. În fiecare categorie profesională sunt oameni de calitate. Mai rău este că aceştia NU VORBESC!

Nu trebuie să aruncăm anatema asupra tuturor.

În fiecare dintre profesii este reflectată societatea din care aceştia fac parte. Sociatatea din care noi toţi facem parte. Aceştia suntem noi! De unde calitate superioară?! De unde moralitate?!

"Raţiunea ultimă a Întrupării (pogorârii) şi Înălţării Mântuitorului o reprezintă dorinţa lui Dumnezeu de a ridica astăzi firea omenească mai presus de toată stăpânirea şi puterea; căci iubind-o, a aşezat-o împreună cu Sine; fiindu-I milă de ea, a unit-o cu Sine; unind-o cu Sine, a pătimit împreună cu ea; şi pătimind ca Unul fără de patimă, a preaslăvit-o împreună cu Sine, El, Bunul Păstor Care ne-a trimis pe Duhul cel Preasfânt să ne îndrume şi să ne întărească sufletele."
dr. Nicolae PREDA

Scrisoare către invidioşi

Dragii mei,
Dumnezeu a creat omul frumos. L-a înzestrat cu însuşiri înrudite cu ale Sale: conştiinţă, raţiune cognitivă, libertate, pentru a putea menţine relaţia cu Dumnezeu vie, conştientă şi liberă.
Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne-a creat după chipul Său cu minte şi libertate prin care putem să ajungem la asemănarea cu El .
Fiecare dintre noi poartă acest chip al lui Dumnezeu şi tinde, mai mult sau mai puţin, spre asemănarea cu El, în funcţie de puterile sale.
Aceste puteri poartă denumiri diferite.
 Iisus, într-una din pildele sale, le simbolizează prin talanţi (monezi de aur) ce trebuiau înmulţiţi, valorificaţi.
 Psihologia le-a denumit aptitudini, capacităţi, care pot însemna pentru anumite persoane chiar existenţa unui talent.
Aptitudinea = însuşire psihică individuală ce condiţionează îndeplinirea în bune condiţii a unei acţiuni, activităţi (munci); înclinaţie.
Capacitatea = posibilitatea, însuşirea morală a unei persoane de a fi apt într-un domeniu; aptitudine.
Dar = însuşire, aptitudine, vocaţie, talent.
Talent = aptitudine, înclinare înnăscută într-un anumit domeniu ce favorizează o activitate creatoare; o însuşire deosebită, remarcabilă; înzestrare.
 Biserica le-a numit daruri pentru a înţelege că orice aptitudine a noastră sau talent sunt de la Dumnezeu.
Dintr-o analiză, fie şi mai sumară, fiecare dintre noi constatăm că suntem înzestraţi cu una sau mai multe aptitudini, poate chiar cu un talent (sau mai multe), însuşiri care ne fac diferiţi de ceilalţi. Sunt însuşiri care îi fac astfel diferiţi şi pe ceilalţi de noi.
După învăţătura creştină, aceste însuşiri le avem de la Dumnezeu. Psihologia ne spune că sunt înnăscute, fără să contrazică astfel puctul de vedere al învăţăturii creştine.
În funcţie de modul cum fiecare îşi descoperă aceste aptitudini şi le dezvoltă, le fructifică, va avea un succes mai mare sau mai mic, în anumite domenii. Astfel, descoperindu-ne însuşirile cu care ne-am născut şi canalizându-ne energia spre a le dezvolta, vom crea premisele pentru un viitor succes.
Este adevărat că această cale presupune multă muncă. Presupune un consum de energie foarte mare. Dar, în schimb, pe această cale vom ajunge, pe de o parte, să ne descoperim pe noi înşine şi,pe de altă parte, să ne găsim cel puţin liniştea sufletească dacă nu chiar fericirea.
Atunci, de ce să fim invidioşi? De ce să nu ne canalizăm energiile pentru a ne găsi fericirea (dacă dorim s-o avem)?
Nu trebuie să fim supăraţi pentru că noi nu avem un anumit talent şi alţii îl au. Supărarea să vină din faptul că nu am reuşit să-l descoperim sau nu am depus suficient efort pentru a-l dezvolta, a-l face cunoscut şi altora, pentru a ajunge la nivelul celor pe care îi invidiem.
Aşa am fost construiţi. Aşa ne-a construit Dumnezeu. Fiecare dintre noi are un talent al lui. Nu suntem la fel şi trebuie să învăţăm să acceptăm asta.
Dacă ni se pare că cineva ne eclipsează, ar fi bine să ne gândim că poate acela a muncit mai mult decât am făcut-o noi. Sunt situaţii în care, chiar înzestrat fiind cu un anumit talent, să fii depăşit de o altă persoană care nu are acea însuşire atât de bine dezvoltată catine dar care să fi muncit mai mult şi astfel, culege el laurii victoriei, şi nu tu.
Atunci, pe ce eşti invidios? Pe munca lui? Pe efortul depus de el?
Pe tine cine te împiedică să munceşti?
Iată, am îndrăznit să vă dau câteva motive pentru a nu mai fi invidioşi.
Motivele pentru care v-am scris?
Îmi pare rău pentru voi. Îmi pare rău că astfel nu veţi avea şansa să trăiţi o viaţă frumoasă. Cu un astfel de sentiment de invidie nu veţi putea iubi niciodată cu adevărat şi astfel, nu vă puteţi ridica la rangul cel mai înalt al demnităţii umane.
Dacă ar fi să vă dau un sfat, v-aş îndemna astfel: învăţaţi mai întâi să vă iubiţiă pe voi! Astfel,veţi iubi, treptat, şi pe cei din jurul vostru! Mai apoi, veţi învăţa să iubiţi Lumea şi astfel, veţi reuşi să o cuceriţi cu adevărat!
Vă doresc din tot sufletul să reuşiţi!
- Vă întrebaţi, probabil, de ce doresc eu aşa ceva pentru cei invidioşi?
- Simplu de răspuns. Lumea în care voi trăi va fi mai frumoasă. când celor din jurul meu le va fi bine, starea lor de bine se va răsfrânge, indubitabil, şi asupra mea.
Cănd fiecare dintre noi va realiza acest lucru, înseamnă că se află pe drumul cel bun - va scăpa de acest microb dăunător - invidia. Abia acum va renaşte speranţa reconstruirii unei societăţi aşa cum ne-o dorim cu toţii.

LA MULŢI ANI ÎNGERAŞ!

La mulţi ani, fata mea!

Mulţumesc Doamne că am avut şansa să trăiesc, să simt, să am ce este mai de preţ pe lumea aceasta:IUBIREA!
N-ar fi fost deplină fără Îngeraşul meu.

În aceste momente pline, aş trimite în văzduh căldura ce inundă căminul meu, în speranţa ca măcar o adiere din ea să atingă şi obrazul acelor copii cărora nimeni nu le mângâie obrazul fin şi nu le urează: LA MULŢI ANI!

LA MULŢI ANI,ŞI VOUĂ, COPII OROPSIŢI!
Un zâmbet, un gând, o floare de la Mami, Tati şi Elena.

Răspunderea civilă a magistraţilor

Răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori

FUNDAMENTUL RĂSPUNDERII PĂRINŢILOR

PENTRU FAPTA PREJUDICIABILĂ  A MINORULUI (Copilul)

Fundamentul raspunderii parintilor

RASPUNDERE PARINTI

îngerul meu: ELENA

Îngerii din Valea Plopului

Am asistat la începutul acestei grele activităţi de asistenţă socială a Părintelui Tănase. Început greu dar cu foarte mult optimism din partea Părintelui, aş spune cu multă forţă şi putere pe care cu siguranţă Dumnezeu i-o dă.
Nu ştiu câţi dintre noi avem puterea să facem sacrificiile pe care am văzut că le face Părintele Tănase.
îmi amintesc de o vară pe care am petrecut-o ca student în vacanţă la Valea Plopului. Cred că era vara lui ‘92 când, pe la miezul nopţii, vine părintele şi ne aduce, în mijlocul atelierului de tâmplărie din centrul satului, un ghemotoc pe care cu greu l-am identificat a fi un copil. Îl adusese de la Bucureşti. Era un copil ce până atunci trăise prin canale, care nu mai văzuse apă şi săpun de luni de zile, ce să mai vorbim de mâncare şi altele asemenea. Avea bietul copil un păr pe care, deşi spălat nu putea fi descurcat şi desigur deratizat. Greu de povestit ce a trebuit să facem ca să dăm de urma unei pieli albe şi frumoase, de un copil timorat care nu prea ştia ce se întâmplă cu el, de un copil ca oricare altul care avea dreptul la o viaţă normală.
La Valea Plopului i s-a dat o astfel de şansă şi de atunci multor altora.
Mărturisesc că nu am prevăzut amploarea pe care o va lua acest proiect pe care mai degrabă l-aş numi fenomen.
Trebuie să menţionez că şi oamenii din satele în care părintele şi-a desfăşurat activitatea şi care l-au înconjurat sunt oameni pe care i-am cunoscut. Sunt oameni ca noi toţi dar cu suflet extraordinar. este ceea ce-i face diferiţi de mulţi dintre noi.
Sufletul mi-e plin de duioşie şi de speranţă că lumea în care trăim se va schimba şi cu toţii vom învăţa câte ceva privind la acest model de dăruire pentru altul.
Cred că am uitat, mulţi dintre noi, că trăind pentru altul ne trăim propria viaţă.
Mai cred că putem începe asta trăind pentru cei de lângă noi şi mai apoi, sper, vom învăţa să-i iubim şi pe ceilalţi mainăpăstuiţi ca noi.
Doamne ajută-ne să învăţăm să iubim!
Puteţi vedea imagini Apologeticum.