Magistratii, medierea si principiul rolului activ al judecatorului

Avand in vedere faptul ca au fost aduse modificari Legii 192/2006 privind medierea, am considerat util sa aduc modificarile ce se impuneau.

Sunt discutii privitoare la faptul ca magistratii nu trebuie sa fie obligati sa trimita oamenii la mediere.

Dupa lecturarea articolului, va invit la discutii.

Articolul de fata are menirea de a sublinia rolul activ al judecătorului pe parcursul desfăşurării unui proces civil din perspectiva instituţiei medierii, aşa cum este ea prevăzută de Legea 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator[1], asa cum aceasta a fost modificata prin Legea 370 din 26 nov. 2006 si publicata in Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 831 din 3 decembrie 2009.

Într-un articol anterior am arătat care sunt avantajele pe care le poate aduce medierea pentru stat în general si pentru justitie în special, motiv pentru care nu le vom relua în articolul de faţă ci doar subliniem faptul că medierea poate fi instituţia care să ajute la degrevarea instanţelor de numărul mare de dosare aflate pe rol si, implicit, poate aduce o imbunatatire a actului de justitie.

Pentru acest motiv, am dorit să arătăm care este rolul activ al judecătorului în procesul civil şi care este corelaţia cu procedura medierii.

Un aspect foarte putin abordat în literatura de specialitate este cel privitor la conţinutul principiului rolului activ al judecătorului prin prisma art. 129 alin 2 din Codul de procedură civilă, potrivit cu care "Judecătorul ... va stărui, în toate fazele procesuale, pentru soluţionarea amiabilă a cauzei.".

Astfel, potrivit art. 129 alin. 2 Cod pr. civ., în exercitatrea rolului său activ, judecătorul are îndatorirea de a stărui pentru soluţionarea amiabilă a cauzei. Această prevedere are forma actuală încă din 2005 (potrivit modificării aduse de Legea 219/2005 şi anterior de OUG 138/2000), adică dinainte de apariţia Legii medierii (L. 192/2006).

Cu alte cuvinte, încă dinaninte de a avea o reglementare specială care să permită părţilor recurgerea la o anumită procedură pentru rezolvarea unui conflict pe cale amiabilă, în exercitarea rolului activ, judecătorii aveau dreptul şi totodată obligaţia nu doar de a informa părţile că pot stinge litigiul dintre ele oricând pe parcursul procesului („în toate fazele procesuale”, după cum se exprimă legiuitorul) ci şi de a stărui ca părţile să recurgă la soluţionarea conflictului pe cale amiabilă.

Altfel spus, în conţinutul principiului rolului activ al judecătorului intră şi obligaţia (desigur şi dreptul) acestuia de a depune toate diligenţele ca părţile să aleagă o altă cale de soluţionare a conflictul dintre ele, şi anume calea amiabilă.

Dacă această obligaţie (de diligenţă) a judecătorului există încă dinainte de intrarea în vigoare a Legii 192/2006 privind medierea, prin prevederea expresă a articolului 6 din lege[2], această îndatorire a judecătorului este întărită prin noua reglementare şi, totodată, i se stabileşte un conţinut mai clar.

Potrivit art. 6 din Lege, in forma sa initiala, "Organele judiciare si arbitrale, precum si alte autoritati cu atributii jurisdictionale vor informa partile asupra posibilitatii si avantajelor folosirii procedurii medierii si le pot îndruma sa recurga la aceasta pentru solutionarea conflictelor dintre ele."

Potrivit propriei opinii, art. 6 (mai sus evocat) trebuie interpretat prin prisma normei prevăzută la art. 4 alin. 1 din Legea 192/2006 care stabileşte că medierea este o activitate de interes public. Prin prisma acestei prevederi, legiuitorul instituie pentru organele judiciare o obligaţie imperativa si concisa, aceea de a informa părţile cu privire la procedura medierii.

După modul în care este formulată de legiuitor şi ţinând totodată cont de faptul că medierea este o activitate de interes public (art. 4 alin. 1 din Lege) , credem că această normă este una imperativă, de la care nu se poate deroga. Prin această formulare, legiuitorul impune magistratului obligaţia informării părţilor cu privire la mediere şi, completând cu norma generală (şi ea imperativă) a Codului de procedură civilă (art. 129 alin. 2), impune magistratului obligaţia de a stărui pentru soluţionarea diferendului pe cale amiabilă.

Altfel spus, judecatorul (presedintele instantei), in toate fazele procesuale (art. 129 alin 2 Cod pr. Civ), trebuie ca dintru inceput sa informeze partile asupra faptului ca au posibilitatea alegerii unei alte cai de solutionare a conflictului, ca aceasta cale este una amiabila si care le ofera anumite avantaje, situatie in care procesul se va suspenda[3] iar partile, intr-un anumit interval de timp, se pot intoarce in instanta fie pentru a pune capat litigiului fie pentru a continua procesul.

In exercitarea rolului sau activ, judecatorul trebuie sa arate partilor si care sunt avantajele recurgerii la o astfel de procedura. Printre avantajele pe care judecatorul trebuie sa le aduca la cunostinta partilor avem in vedere restituirea taxei de timbru (art. 63 alin 2 din Legea 192/2006), reducerea timpului petrecut in instanta, posibilitatea pastrarii bunelor relatii cu partea aflat in conflict.

Mai mult decat atat, manifestarea rolului activ al judecatorului trebie sa ia forma staruintei, presedintele insatntei fiind obligat de legiuitor (art. 129 alin. 2) sa insiste, in mod repetat (DEX, staruinta = a ruga insistent si in mod repetat pe cineva pentru a fi de acord cu ceva; a insista) ca partile sa puna capat conflictului pe cale amiabila.

Ceea ce lasa legiuitorul la latitudinea judecatorului (potrivit normei speciale dinainte de modificarea adusa prin Legea 370/2009) este dreptul celui din urma de a hotărî daca va recomanda sau nu partilor alegerea procedurii – „...si le pot îndruma sa recurga la aceasta (la mediere) pentru solutionarea conflictelor dintre ele.”

Potrivit recentelor modificari[4] „Organele judiciare şi arbitrale, precum şi alte autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale informează părţile asupra posibilităţii şi a avantajelor folosirii procedurii medierii şi le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluţionarea conflictelor dintre ele.".

Observam ca se inlocuieste sintagma „pot îndruma” (partile) cu urmatoarea: (organele judiciare si alte organe) „îndrumă”( partile). Astfel ca ne indreptateste sa afirmam faptul ca legiuitorul impune magistratului (si celorlalte organe mentionate de Lege) obligatia de a indruma partile spre solutionarea diferendului lor pe cale amiabila. Prin modificarile aduse legii, magistratul nu mai are posibilitatea de a alege daca sa indrume sau nu partile in a recurge la procedura medierii. Potrivit textului mentionat, asa cum a fost el modificat, organele judiciare, dupa informarea prealabila asupra „posibilităţii şi a avantajelor folosirii procedurii medierii” vor indruma partile sa urmeze aceasta procedura.

Prin urmare, presedintele instantei, in exercitarea rolului sau activ (in stransa corelatie cu alte principii fundamentale ale dreptului procesual civil, precum cel al contradictorialitatii sau al dreptului la aparare) va pune in discutia partilor acest fapt.

Prin transpunere in plan procesual, aceasta indatorire a organelor judiciare trebuie exercitata, asa cum am mai afirmat, inainte de etapa dezbaterilor (pana la prima zi de infatisare).

Motivele sunt urmatoarele:

a. Dat fiind faptul ca legiuitorul a prevazut ca este indatorirea organelor judiciare de a informa partile cu privire la avantajele medierii, prin prisma reglementarilor art. 20 teza a II-a din OUG 51/2008 (ajutorul public judiciar in materie civilă), pentru ca avantajele sa fie resimtite efectiv de catre parti, aceasta informare credem ca trebuie facuta inainte de prima zi de infatisare.

Art. 20 din OUG 51/2008 prevede: „În cazul în care persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 8 alin. (1) sau (2) face dovada că, anterior începerii procesului, a parcurs procedura de mediere a litigiului, beneficiază şi de restituirea sumei plătite mediatorului cu titlu de onorariu. „De acelaşi drept beneficiază şi persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 8 alin. (1) sau (2), dacă solicită medierea după începerea procesului, dar înainte de prima zi de înfăţişare. Suma la a cărei restituire partea are dreptul se stabileşte de instanţă, prin încheiere pronunţată potrivit art. 15.”.

Astfel, prin raportare la articolul mai sus mentionat (avem in vedere in mod special teza a II-a), in ipoteza in care una din parti nu este asistata de avocat si face o cerere de acordare a ajutorului public judiciar, judecatorul, potrivit rolului sau activ, trebuie sa arate partilor ca pot beneficia si de restituirea sumei plătite mediatorului cu titlu de onorariu, daca vor solicita medierea inainte de prima zi de infatisare.

Prin urmare, pentru ca ajutorul judiciar sa fie unul efectiv, in ipoteza descrisa mai sus, instanta trebuie sa arate partilor si sa puna in discutie, inca din prima zi de judecata (inainte de etapa dezbaterilor – in situatiile in care este posibil ca prima zi de infatisare sa coincida cu prima zi de judecata), posibilitatea recurgerii la mediere si totodata sa arate partilor care sunt drepturile de care pot beneficia in urma parcurgerii medierii.

Desi nu face obiectul analizei noastre, dar pentru ca este un element de interes general, fiind si un element de noutate, trebuie subliniat faptul ca legiuitorul a avut in vedere atat situatia in care partile ajung la un acord dupa ce au parcurs etapa medierii, cat si ipoteza in care partile nu au incheiat acordul de mediere. In ambele situatii partile, dupa ce au parcurs procedura medierii revin in instanta fie pentru hotararea de expedient fie pentru reluarea procesului din stadiul in care a ramas, la momentul suspendarii. Ca atare, restituirea sumei plătite mediatorului cu titlu de onorariu nu este conditionata de incheierea acordului ci numai de indeplinirea conditiilor cerute de art. 8 din OUG 51/2008.

b. Un alt argument ce vine sa intareasca opinia potrivit cu care organul judiciar trebuie sa informeze si sa arate partilor posibilitatea si avantejele recurgerii la mediere inainte de prima zi de infatisare, este dat de faptul ca acesta este momentul cel mai potrivit pentru reducerea costurilor atat in ceea ce-i priveste pe justitiabili cat si in ceea ce priveste costurile cu asigurarea serviciului public judiciar.

Mai mult decat atat, se va putea realiza efectiv dezideratul de a reduce numarul dosarelor aflate pe rolul instantelor. Daca tot vor fi indrumate partile catre mediere, de ce sa nu se intample acest lucru inca de la inceput, inainte de a se cheltui si de o parte si de alta sume de bani pe care, uneori, tot statul trebuie sa le suporte, in ipoteza acordarii ajutorului public judiciar?

Totusi, nu trebuie pierdut din vedere faptul ca instanta poate oricand pune in vedere partilor ca pot apela la mediere.

Cu toate acestea, nu este afectat in niciun chip dreptul partilor de a cere instantei, oricand pe parcursul procesului, suspendarea acestuia pentru a li se permite sa parcurga procedura medierii. Desi legiuitorul nu prevede care este momentul procesual in care organul judiciar trebuie sa informeze partile, potrivit art. 129 alin 2 Cod de pr. Civ, judecatorul va starui in toate fazele procesului pentru solutionarea conflictului pe cale amiabila. Asa cum se arata in cuprinsul art. 61 alin. 1 din Legea 192/2006, conflictul dedus judecatii poate fi solutionat prin mediere fie la initiativa partilor fie la recomandarea instantei.

c. Intr- o ordine logica, firesc ar fi ca mai intai sa fie parcursa procedura medierii si mai apoi, daca partile nu ajung la o solutie amiabila, reciproc avantajoasa, partile sa revina in instanta pentru solutionarea diferendului pe cale judiciara. Mai mult decat atat, Legea medierii prevede ca partile pot ajunge si la un acord partial, ceea ce justifica inca o data faptul ca este firesc sa se incerce initial rezolvarea conflictului prin mediere.

Daca s-ar proceda altfel, ar trebui sa admitem si faptul ca exista posibilitatea ca la un moment dat – dupa parcurgerea mai multor etape procesuale, cand presedintele instantei se hotaraste sa recomande partilor sa aleaga o cale amiabila de solutionare a litigiului – partile, apeland la mediator, sa ajunga la un acord. Intr-o astfel de ipoteza putem spune ca eforturile depuse de toti participantii procesului au fost inutile, cu atat mai mult cu cat rata de solutionare a conflictului prin mediere este una foarte mare.

Conchidem prin a spune că magistratul are atât dreptul cât şi îndatorirea de a informa părţile despre existenţa procedurii medierii şi a avantajelor recurgerii la mediere şi totodată are dreptul şi îndatotirea de a stărui pentru soluţionarea conflictului pe cale amiabilă. Şi toate acestea, magistratul le îndeplineşte în exercitarea rolului său activ, lărgind astfel conţinutul acestui principiu fundamental al procedurii judiciare.

Acest rol activ trebuie să se manifeste, aşa cum prevede atât art. 129 alin 2 din Codul de procedură civilă cât şi art. 2 alin 1 din Legea 192/2006, în toate fazele procesuale.

Având în vedere faptul că legiuitorul a prevăzut la art. 2 alin (1) din Legea 192/2006 că "... persoanele fizice sau persoanele juridice, pot recurge la mediere în mod voluntar, inclusiv dupa declansarea unui proces în fata instantelor competente, convenind sa solutioneze pe aceasta cale orice conflicte..." , înţelegem că legiuitorul a avut în vedere faptul că părţile ce se află în conflict pot recurge la mediere şi inainte de declanşarea litigiului pe cale judecătorească. În această situaţie nu putem vorbi de existenţa rolului activ al judecătorului, întrucât există posibilitatea ca prin procedura medierii să se pună capăt conflictului înainte ca părţile să ajungă în instanţă.

Desigur că există şi posibilitatea (în cazuri rare, potrivit statisticilor) ca părţile să nu ajungă la un acord sau acordul lor să fie unul parţial, situaţie în care, pentru soluţionrea conflictului, acestea trebuie să apeleze la instanţă.

Suntem de părere că, deşi părţile au trecut mai întâi prin procedura medierii, judecătorul trebuie să-şi exercite şi în aceste situaţii rolul său activ şi să recomande părţilor solutionarea conflictului pe cale amiabilă, întrucât legiuitorul nu a prevăzut o derogare de la acest principiu, în astfel de situaţii. Mai mult decat atat, prin raportare si la art. 131 alin. 1 din Cod. pr. civ., judecatorii au chiar datoria sa incerce ei insisi impacarea partilor.

Cu alte cuvinte, părţile unui diferend au posibilitatea de a alege iniţial procedura medierii şi mai apoi procedura judiciară (dacă mai este cazul) sau pot apela mai întâi la instanţa de judecată pentru a pune capăt diferendului. În oricare din situaţii ne-am afla, judecătorul trebuie să-şi manifeste rolul său activ, obligaţia sa fiind una ce apără un interes public(art. 4 alin. 1).

Prin prisma celor evidenţiate, conchidem că rolul judecătorului în alegerea procedurii medierii este unul esenţial. În măsura în care se va înţelege acest lucru de către fiecare magistrat în parte, putem spera că lucrurile vor evolua în sensul implementării cu adevărat a instituţiei medierii şi implicit vom asista şi la o reformă a sistemului judiciar din România.

Trebuie observat ca magistratul este cel dintai precursor al medierii. Magistratul este cel ce pregateste, prin activitatea sa, ternul fertil pentru mediere in societatea romaneasca.

Iata o noua responsabilitate pe umerii magistratului. Desi este forte greu sa fii cel care desteleneste un teren nelucrat, am incredere ca magistratii se vor ridica la nivelul asteptarilor pe care le are societatea in ansamblul ei, si chiar mai mult.

Imi exprim aceasta convingere cu atat mai mult cu cat, prin promovarea institutiei medierii, se va imbunatati semnificativ actul de justitie si totodata gradul de satisfactie al cetateanului in raport cu serviciul public al justitiei.

Dar, am ferma comvingere ca nu poate fi lasat totul pe umerii magistratilor. Toate celelalte profesii juridice au si ele un rol important in implementarea acestei institutii vitale pentru imbunatatirea ctului de justitie si atingerea unui anumit grad de satisfactie al cetateanului in raport cu serviciul public al justitieisi, in final, pentru reluarea dialogului in societatea romaneasca.

---

[1] Legea 192 din 16 mai 2006 a fost publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I nr. 441 din 22.05.2006

[2] In forma sa, dinainte de modificare.

[3] Potrivit art. 242 alin. 1 pct. 1 din Cod. pr. civ. – suspendarea cand ambele parti o cer.

[4] Asa cum art. 6 a fost modificat prin Legea 370/2006, publicata in M. Of. Nr. 831 din 3 dec. 2009.