În vacanţă la judecătorie

Ce motive avem să-i susţinem pe magistraţi?
Iată motivele expuse de aceştia aici: http://www.unjr.ro/evenimente.htm

Mă aflu în cea de a doua săptămână de practică (la final de an III) în peroada de vacanţă judecătorească şi în plin protest al judecătorilor, la una din judecătoriile din Bucureşti.
Am ocazia să văd cum funcţionează sistemul din interior. Este greu de descris. Nu ştiu cu ce să încep; voi încerca să merg cronologic.
Primul contact cu clădirea: o clădire veche ce probabil nu a fost revendicată sau a cărei revendicre a fost amânată. O clădire ce nu a mai cunoscut zugrăveala de ani buni, cu holuri strâmte şi întunecoase, aerisite prin ventilarea uşilor de la capetele culoarelor. Scările pe care ajungi la etajul superior, uşor spiralate şi care îţi dau senzaţia, dacă nu eşti foarte tânăr, că poţi aluneca oricând.
În interior, birouri improprii, mici, nefuncţionale. Deşi o parte din personal este în vacanţă, cu 3 studenţi practicieni în birou se aglomerează şi este greu de lucrat.
Personalul rămas se luptă cu maldărul de dosare, până târziu în noapte. Chiar în ziua de luni, o persoană de la arhivă spunea că a stat sâmbătă seara la birou ca să termine de legat dosare, împreună cu o altă colegă, până la miezul nopţii. Mai mult decât atât, pentru că nu terminase, a mai luat şi acasă din dosare şi povestea cum a ajutat-o familia. Şi asta părea a fi o obişnuinţă.
Ce să mai vorbim de dosare. Da, dosarele cartonate, obişnuite, legate cu sfoară şi cărate în braţe de personal sau pentru care se mai apelează uneori la badiguarzi când sunt prea grele. Se pare că cele cu şine nu sunt cunoscute. De asemenea nici căruciarele cu care să transporte dosarele.
La arhivă, ce să mai spun. Un minimum de investiţie. Ar zice bunica mea, de ar vedea, "două lemne hodolemne şi un braţ de surcele". Acestea sunt rafturile. De estetica lor nu mă leg dar de funcţionalitate pot. Ca să lucrezi la arhivă, trebie să ai o constituţie fizică sănătoasă dacă nu chiar atletică. Rezistenţă maximă la alergii. Deşi se încearcă punerea lor în ordine, pentru a scoate un dosar din maldăr trebuie să fi mâncat ceva carbohidraţi de dimineaţă altfel nu ai forţă să extragi dosarul, să pui acolo un document şi mai apoi, să-l aşezi cât de cât la locul lui.
Ne mai mirăm de ce uneori aceşti oameni nu au răbdare cu justiţiabilii? Nu le caut o scuză dar după ce cauţi un dosar, încerci să-l scoţi şi-ţi vin vreo sută peste tine, numai freş nu mai poţi fi.
Am lucrat şi eu astăzi la arhivă. Nu s-a lucrat cu publicul. O oră şi jumătate de lucru în arhivă a valorat cu o oră de efort intens la sală. Am spus-o celor de acolo şi când au auzit au râs: "La sală, noi nu avem timp să ajungem la sală!"
Despre mobilier vă spun atât: mi-aduce aminte de o parte din mobila bunicii care stătea printr-un atelier pentru că nu prea mai era funcţională. Pe lângă mobilele vechi, birourile şi ele asemenea, se mai vede câte un scaun mai modern dar ponosit şi el.
Doar calculatoarele (cu monitoarele lor imense) şi imprimantelede pe birouri te fac să te gândeşti că nu te afli în prima perioadă a secolului trecut.
Să vă mai spun că vin de acasă cu săpun şi hârtie igienică? Dar de coli de scris ce să mai vorbim? Şi asta, în Bucureşti.
În sălile de judecată, ceva mai bine; din punct de vedere al mobilierului vorbesc. Oricât de vechi ar fi, conferă o oarece maestuozitate sălii.
Judecătorii. Am sistat la mai multe şedinţe de judecată, cu mai mulţi judecători. Judecătorii sunt calzi, atenţi cu oamenii, severi pe alocuri (dar justificat; spre exemplu a avut obiecţii privind ţinuta unui petiţionar).
Cam acestea sunt impresiile după o săptămână şi două zile petrecute într-o judecătorie din Bucureşti. Să ne mai întrebăm ce se întâmplă în ţară?
Lipsa de bani în justiţie are repercursiuni nu doar asupra magistraţilor şi a personalului auxiliar ci şi asupra justiţiabilului. Şi acesta este afectat în actul de justiţie prin întârzierea ce se produce în rezolvarea dosarului său.

a2a_linkname_escape=1;a2a_linkurl="";

Orice om are părţile lui bune

Aşa cum cactuşii, oricât de ţepoşi ar fi, au nişte flori superbe, tot aşa şi oamenii: oricât de duri/răutăcioşi sunt sau vor să pară, păstrează în adâncul sufletului lor frumuseţea cu care au fost dăruiţi de Dumnezeu.
La un moment dat, fie singuri, fie cu ajutor, o vor scoate la iveală, ca şi cactusul meu.
Atenţie totuşi: înfloreşte doar la lumină!
Morala: Astfel şi noi, oamenii. Înconjuraţi de afecţiune, de lumina dragostei, nu avem cum să nu înflorim!

Scrisoare către invidioşi

Dragii mei,
Dumnezeu a creat omul frumos. L-a înzestrat cu însuşiri înrudite cu ale Sale: conştiinţă, raţiune cognitivă, libertate, pentru a putea menţine relaţia cu Dumnezeu vie, conştientă şi liberă.
Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne-a creat după chipul Său cu minte şi libertate prin care putem să ajungem la asemănarea cu El .
Fiecare dintre noi poartă acest chip al lui Dumnezeu şi tinde, mai mult sau mai puţin, spre asemănarea cu El, în funcţie de puterile sale.
Aceste puteri poartă denumiri diferite.
 Iisus, într-una din pildele sale, le simbolizează prin talanţi (monezi de aur) ce trebuiau înmulţiţi, valorificaţi.
 Psihologia le-a denumit aptitudini, capacităţi, care pot însemna pentru anumite persoane chiar existenţa unui talent.
Aptitudinea = însuşire psihică individuală ce condiţionează îndeplinirea în bune condiţii a unei acţiuni, activităţi (munci); înclinaţie.
Capacitatea = posibilitatea, însuşirea morală a unei persoane de a fi apt într-un domeniu; aptitudine.
Dar = însuşire, aptitudine, vocaţie, talent.
Talent = aptitudine, înclinare înnăscută într-un anumit domeniu ce favorizează o activitate creatoare; o însuşire deosebită, remarcabilă; înzestrare.
 Biserica le-a numit daruri pentru a înţelege că orice aptitudine a noastră sau talent sunt de la Dumnezeu.
Dintr-o analiză, fie şi mai sumară, fiecare dintre noi constatăm că suntem înzestraţi cu una sau mai multe aptitudini, poate chiar cu un talent (sau mai multe), însuşiri care ne fac diferiţi de ceilalţi. Sunt însuşiri care îi fac astfel diferiţi şi pe ceilalţi de noi.
După învăţătura creştină, aceste însuşiri le avem de la Dumnezeu. Psihologia ne spune că sunt înnăscute, fără să contrazică astfel puctul de vedere al învăţăturii creştine.
În funcţie de modul cum fiecare îşi descoperă aceste aptitudini şi le dezvoltă, le fructifică, va avea un succes mai mare sau mai mic, în anumite domenii. Astfel, descoperindu-ne însuşirile cu care ne-am născut şi canalizându-ne energia spre a le dezvolta, vom crea premisele pentru un viitor succes.
Este adevărat că această cale presupune multă muncă. Presupune un consum de energie foarte mare. Dar, în schimb, pe această cale vom ajunge, pe de o parte, să ne descoperim pe noi înşine şi,pe de altă parte, să ne găsim cel puţin liniştea sufletească dacă nu chiar fericirea.
Atunci, de ce să fim invidioşi? De ce să nu ne canalizăm energiile pentru a ne găsi fericirea (dacă dorim s-o avem)?
Nu trebuie să fim supăraţi pentru că noi nu avem un anumit talent şi alţii îl au. Supărarea să vină din faptul că nu am reuşit să-l descoperim sau nu am depus suficient efort pentru a-l dezvolta, a-l face cunoscut şi altora, pentru a ajunge la nivelul celor pe care îi invidiem.
Aşa am fost construiţi. Aşa ne-a construit Dumnezeu. Fiecare dintre noi are un talent al lui. Nu suntem la fel şi trebuie să învăţăm să acceptăm asta.
Dacă ni se pare că cineva ne eclipsează, ar fi bine să ne gândim că poate acela a muncit mai mult decât am făcut-o noi. Sunt situaţii în care, chiar înzestrat fiind cu un anumit talent, să fii depăşit de o altă persoană care nu are acea însuşire atât de bine dezvoltată catine dar care să fi muncit mai mult şi astfel, culege el laurii victoriei, şi nu tu.
Atunci, pe ce eşti invidios? Pe munca lui? Pe efortul depus de el?
Pe tine cine te împiedică să munceşti?
Iată, am îndrăznit să vă dau câteva motive pentru a nu mai fi invidioşi.
Motivele pentru care v-am scris?
Îmi pare rău pentru voi. Îmi pare rău că astfel nu veţi avea şansa să trăiţi o viaţă frumoasă. Cu un astfel de sentiment de invidie nu veţi putea iubi niciodată cu adevărat şi astfel, nu vă puteţi ridica la rangul cel mai înalt al demnităţii umane.
Dacă ar fi să vă dau un sfat, v-aş îndemna astfel: învăţaţi mai întâi să vă iubiţiă pe voi! Astfel,veţi iubi, treptat, şi pe cei din jurul vostru! Mai apoi, veţi învăţa să iubiţi Lumea şi astfel, veţi reuşi să o cuceriţi cu adevărat!
Vă doresc din tot sufletul să reuşiţi!
- Vă întrebaţi, probabil, de ce doresc eu aşa ceva pentru cei invidioşi?
- Simplu de răspuns. Lumea în care voi trăi va fi mai frumoasă. când celor din jurul meu le va fi bine, starea lor de bine se va răsfrânge, indubitabil, şi asupra mea.
Cănd fiecare dintre noi va realiza acest lucru, înseamnă că se află pe drumul cel bun - va scăpa de acest microb dăunător - invidia. Abia acum va renaşte speranţa reconstruirii unei societăţi aşa cum ne-o dorim cu toţii.