Scepticsmul naşte adepţi.

Câtă vreme mai sunt şi alţii care îşi permit să viseze, şi încă frumos, societatea românească mai are o şansă!

Mă bucur că printre "visători" se află şi magistraţi, magistraţi ce joacă sau ar trebui să joace un rol important în societate. Ei sunt promotorii valorilor morale (sau ar trebui să fie), cu condiţia să le recunoaştem această calitate, alături de slujitorii Bisericii.

De ce spun acest lucru?

Magistratul are, în opinia mea, o responsabilitate asupra vietii noastre asemeni celei pe care o are preotul asupra sufletului nostru. Fiecare veghează la respectarea legii (morale sau civile). Atât unul cât şi celălalt îndrumă oameni, fiecare respectând regulile ce le promovează.  Atât unul cât şi celălalt împart dreptatea, fiecare în felul său.

Atât preoţii cât şi magistraţii au un rol esenţial într-o societate. Sunt cei ce promovează dreptul şi dreptatea. Sunt cei ce asigură curăţenia morală sau legală a societăţii noastre. Morala şi dreptul alcătuiesc două sfere concentrice care în mare parte coincid sau ar trebui să coincidă. Atât magistratul cât şi preotul sunt cei ce caută adevărul în permanenţă, fiecare pe calea sa, dar având acelaşi ghid: conştiinţa morală şi legea.

Deşi sondajele de opinie arată un procent ridicat al încrederii oamenilor în Biserică, în timp ce în Justiţie nu, eu aş spune totuşi că oamenii au încredere în magistraţi, cam tot atât cât au şi în preoţi. Iar acest fapt va fi demonstrat în următoarea perioadă în care oamenii vor urma sfatul magistratului de a-şi soluţiona conflictele dintre ei pe cale amiabilă şi nu urmând calea grea a justiţiei - calea conflictuală - alegând pacea şi nu războiul, alegând medierea şi nu judecata, alegând binele comun.

Desigur că avantajele oferite de mediere pot fi determinante în alegerea acestei proceduri însă, la început de drum, suntem cu toţii precum Toma necredinciosul: nu am văzut prea mulţi oameni care să fie în câştig de pe urma medierii. În momentul de faţă, nici nu am avea cum. Abia de acum se observă o atitudine clară a magistraţilor în raport cu medierea. Abia de acum vor trimite magistraţii părţile la mediere.

Însă, în condiţiile în care medierea nu este prevăzută de lege ca obligatorie, părţile trebuie să acorde încredere magistraţilor atunci când aceştia le recomandă procedura medierii în mai toate speţele. În măsura în care acestea, în perioada următoare, vor urma sfatul judecătorului, putem conchide că părţile au acordat magistratului încrederea lor.

De ce cred eu că oamenii au încredere în magistraţi deşi sondajele de opinie arată altfel?

Haideţi să ne amintim de protestele magistraţilor din vara/toamna anului trecut. Deşi în media se arunca toată vina asupra acestora, n-am văzut justiţiabili care să-şi exprime vehement nemulţumirea. Nu că oamenii nu erau nemulţumiţi ci pentru simplul fapt că au înţeles  neajunsurile din justiţie pe care ei înşişi le îndură şi le observă şi că acestea nu se datorează întru totul magistraţilor.

Prin urmare, chiar dacă va fi un proces de durată, în măsura în care tot mai mulţi judecători vor înţelege că medierea nu are doar menirea de a degreva instanţa de noianul de dosare, vom asista la o reformă profundă  în societatea românească.

În cele ce urmează, vă supun atenţiei confesiunile, neliniştile unui judecător, nelinişti în mare parte justificate, de înţeles, şi care cred că sunt comune cu ale multora dintre noi.

Sunt judecator si pledez pentru mediere

sau

De la judecatorul sceptic la militantul pentru mediere

8 Februarie 2010 - Loreley MIREA

Sursa: Juridice.ro

Judecatorul care sunt are menirea de a aplica legea, de a gasi adevarul juridic si de a-l oferi oamenilor care apeleaza la instanta. Nimeni nu-mi poate lua acest “dat”. De aceea sunt judecator, ca sa decid cine are dreptatea de partea sa si cine nu. Ce m-ar putea determina sa las acest drept in mainile partilor ghidate de un mediator? Din moment ce au ajuns la mine e clar ca nu exista o alta cale!

Atunci, ce legatura sa am eu cu medierea? Cine şi mai ales ce anume m-ar putea convinge să o susţin? Ar insemna să-mi incep sedinta indemnand oamenii sa se gandeasca bine daca vor sa cheltuie bani, timp şi nervi pentru o solutie care nu le apartine, informandu-i despre o cale mai simpla, mai usoara, mai putin costisitoare, discreta, dar mai ales proprie. Pot sa  cred in aceasta instituie noua despre care stiu prea putine? Indemnul meu nu ar submina autoritatea instanţei, încrederea oamenilor în actul de justiţie, în munca judecatorului?!

Iata doar cateva temeri care m-au cuprins, asa cum de altfel sunt convinsa ca pe multi dintre colegii mei, cand mi-am pus problema unui posibil success al  medierii.

Recunosc sincer ca refuzul meu de a lua in serios subiectul si atitudinea sceptica cu care priveam spre mediere ca spre un copil mort in fasa s-a mai schimbat. Desigur, argumentele mele de la inceput erau solide:

1. Mentalitatea romanului care vrea sa i se dea dreptate, dar nu de un mediator ci de o autoritate, care trebuie sa fie un judecator. Mai mult, el vrea sa combata, sa spuna in fata lumii ce nedreptate i s-a facut, sa stie toti ca este o victima a rudelor, a sistemului, a lumii in general. Adesea el vrea mai degraba o satisfactie morala  decat una materiala. Vrea doar sa se descarce, sa-ti spuna pasul, solutia aproape ca nici nu mai conteaza.

Desigur, medierea care presupune rezolvarea problemei de comun acord, discret, printr-un pact in care nimeni nu castiga sau pierde ci mai lasam unii de la altii spre binele comun, nu satisface deloc acest orgoliu, aceasta dorinta de a apela la autoritatea care sa-l puna la punct pe celalat.

2. Efectul juridic al acordului de mediere. Atata timp cat medierea nu devine obligatorie in anumite cauze, iar ceea ce incheie partile, dupa indelungi sau mai scurte negocieri, nu e nimic altceva decat un inscris sub semnatura privata, aveam dubii serioase ca un inscris cu un asemenea efect ar parea atractiv pentru cineva. Stiam ca doar ceea ce se impune e privit cu atentie si respect, iar atunci cand omul trebuie sa aleaga intre o posibilitate noua si necunoscuta si un drum batatorit si bine cunoscut, va alege  traditia autoritara si nu negocierea. Mai face parte inca din mentalitatea romaneasca asteptarea celei mai bune solutii pentru noi insine de la altii iar daca “altora” legea le confera aceasta autoritate  de a decide pentru noi si in locul nostru, cu atat mai bine.

3. Lipsa unor mediatori profesionisti. Ma gandeam ca nu avem traditie in mediere, ca aceasta profesie acum se formeaza si imi puneam problema daca voi avea curajul sa trimit omul pe mana unui incepator asigurandu-l ca e mult mai bine, mai util si mai ieftin decat daca vine la mine. Adevarul e ca nu aveam deloc siguranta ca o sa fie mai bine sau mai ieftin. Vedeam in fata ochilor partaje facute de mediatori psihologi sau ingineri si ma cutremuram de o senzatie neplacuta la gandul ca voi respinge cererea spunand ca inscrisul in care s-a consimtit medierea nu indeplineste nici pe departe conditiile legale. Ii vedeam pe oamenii care au plecat de la mine convinsi ca le fac un bine total nedumeriti de solutia mea prin care le spuneam ca au mediat degeaba pentru ca nu au respectat legea.

4. Ce-mi iese mie din povestea asta? Ma si vedeam militand pentru o solutie despre care stiu prea putin, in care nu prea cred, fiind sceptica cu privire la efectivitatea legii si pregatirea mediatorilor, ca sa ajut astfel ca niste bani sa ajunga in buzunarele unor oameni care isi vor da mai putina silinta decat mine pentru acest demers. Ce rost are?

Totusi, pentru ca nimic nu e intamplator si daca arunci o framantare in univers va aparea de undeva o solutie, recunosc ca, in urma cu ceva timp am fost determinata sa privesc subiectul mai de aproape, de un coleg judecator care s-a aruncat in toata povestea asta cu maxima dedicatie si al carui elan nu il intelegeam deloc.

Discutiile au fost dure, eu de pe pozitia judecatorului autoritar care stie el mai bine si trebuie sa controleze la cine trebuie dat copilul si cine e de vina la divort si cum e mai bine cu partajul si cu banii pe care comercianţii îi datorează, si care nu-si permite sa lase rezolvarea unor asemenea probleme serioase pe mana altora. Nu puteam accepta sa-i las sa se inteleaga, prezumand desigur ca nu o vor face, si ma temeam ca imi vor veni cu niste acorduri facute de mantuiala ce nu imbraca o forma legala acceptabila. Ma temeam de diletantism si lipsa de profesionalism de parca as detine eu secretul adevarului absolut al justitiei.

Nu a fost usor, cine ma cunoaste stie ca cedez foarte greu si doar argumentat dar in cele din urma am doborat un zid, o prejudecata in minte, aceea a medierii=copilul mort in fasa si am decis sa-l privesc mai de aproape, sa-i studiez semnele vitale si sa vad daca se poate face ceva.

Desigur, a urmat studiul pe lege, aceleasi discutii interminabile, aceeasi lupta in care nu doream sa las mai nimic din mana judecatorului la latitudinea partii. Ca sa ajung la izvorul insituţiei am apelat la studii pe drept comparat, la legislaţia acelor tari in care medierea e deja o normalitate.

Am participat astfel la o parte din framantarile si munca din care s-a nascut “Ghidul de mediere pentru magistrati” transmis recent de judecatorul Cristi Danilet spre informare colegilor de la toate celelalte instante. Stiu ca autorul a incercat foarte mult sa inteleaga instituţia, sa o imbrace intr-o forma corecta, sa interpreze legea in sensul aplicarii si nu al neaplicarii, sa vada toate situatiile in care se poate apela la mediere. A fost o munca foarte serioasa in care a consultat judecatori specializati in dreptul civil, familiei sau penal, a cerut pareri din dorinta de a nu gresi. Eu am apreciat si apreciez in continuare acest efort.

Desigur, stiu ce inseamna orgoliul profesional si durerea pe care o resimte orice judecator care se respecta, atunci cand cineva ii spune ca nu a gandit corect sau ca lucrurile trebuie schimbate putin. Ma bucur din suflet ca aparitia acestui ghid care e supus dezbaterii magistratilor si sunt convinsa ca din discutiile in contradictoriu ne vom imbogati cu totii si vom gasi cele mai corecte metode de aplicare a acestei legi.

Fiecare idee exprimata ne ajuta si ne apropie de adevar iar faptul ca vorbim de aplicabilitatea legii medierii e un castig pentru noi toti. Mai mult, stiu ca interpretarea legii facuta in acest ghid se bazeaza pe cunoasterea in prealabil a dispozitiilor din dreptul international de unde s-a inspirat noua institutie.

Cunoscand treptat legea am inteles ca ea ofera solutii concrete pentru ca acordul de mediere consimtit de judecator intr-o hotarare are valoare executorie si e o chestiune de vointa daca reusim sau nu sa o facem efectiva. Mai mult din intalnirile pe care le-am avut la Oradea cu mediatorii am realizat ca acestia sunt din mai multe profesii: unii sunt mediatori avocati si acestia  vor putea face un acord de mediere intr-un  partaj astfel incat sa fie legal; altii sunt mediatori ingineri topografi, desigur si ei foarte priceputi  in dezmembrari de terenuri; am cunoscut si un mediator psiholog, la care am apelat eu insami in calitate de judecator in situatii foarte delicate implicate de litigiile de dreptul  familiei si care are toate calitatile sa medieze in continuare extrajudiciar in relatiile de familie dintre soti sau parinti si copii, si chiar mai profesionist decat o pot eu face.

Asadar am inteles ca a trebuit sa imi daram propria prejudecata, sa cunosc in mod real noua institutie, sa dau o sansa legii si mediatorului. Stiu ca e o lupta grea, dar in fond, iata, deja acum gandesc altfel. Ce pot sa pierd? Daca cu 2-3 vorbe spuse clar si cu convingere pot determina niste oameni sa se inteleaga la partaj sau divort si am posibilitatea sa inchid  un dosar vechi cu tot felul de expertize neterminate si contestate,iar partile sa se bucure ca lucrurile s-au rezolvat asa cum au vrut ele, nu merita oare acest efort?

Vorbim atat de mult de supraincarcarea cu dosare care ne afecteaza solutiile, de faptul ca judecam atat de multe cauze in care oamenii nu ar trebui sa ajunga la instanta daca ar exista putina toleranta si intelegere, sau cauze care implica relatii atat de personale incat oricat de buni specialisti in drept am fi ne e greu sa gasim o solutie dreapta. Totusi, de ce nu putem sa credem intr-un gest care ne-ar usura propria munca, pentru ca medierea vizeaza cauzele de pe propriul complet, astfel incat cu cat mai multi oameni vom putea convinge sa apeleze la mediere, cu atat mai mult ne vom usura munca si ne vom putea concentra pe celelalte cauze in care medierea nu e posibila.

Pe drumul acesta legat de cunoasterea medierii, mi s-a aratat si mie asemenea lui M.L.King, un vis, acela de a milita pentru a construi “o pace sociala”. Aceasta, cred eu, e adevarata provocare pe care ne-o lanseaza MEDIEREA, pentru ca presupune schimbare de mentalitate, poate e mai greu pentru noi insa cu siguranta va avea mai mult succes la generatiile noi.

Si iata ca “am si eu un vis” acela ca pe drumul incarcat de conflicte si greutati al vietii, copiii nostri sa inteleaga ca e mai bine pentru ei sa ajunga la o intelegere acolo unde se poate, ca nu trebuie neaparat sa vina la un judecator care sa decida la cine sa ramana copilul dupa divort, la ce ora sa vina celalalt parinte sa il vada si la ce ora sa plece, cate zile sa petreaca in vacanta copilul cu parintele caruia nu i s-a incredintat, care dintre frati sa primeasca casa parinteasca si in cate rate sa plateasca o societate comerciala o factura celeilalte societati. Aici de multe ori oamenii direct implicati stiu mai bine decat noi ce este favorabil pentru ei.

Iata de ce AZI sunt convinsa ca trebuie sa pledez pentru mediere si recunosc ca le spun deja oamenilor in sala de judecata ca se poate incerca si aceasta cale. E o chestiune de zile pana cand voi da o hotarare de expedient de incuviintare a primului acord de mediere. Apoi vor veni altele si altele si treptat, medierea, se va transforma, devenind din strainul stingher o prezenta familiara si apreciata in salile noastre de judecata.

jud. Loreley MIREA, Judecatoria Oradea

Articolul îl puteţi citi pe Juridice.ro unde veţi găsi şi comentariile de la acest articol.