Invitația la mediere și informarea obligatorie. Partea a II-a, Informarea obligatorie – în ce constă obligativitatea informării, cine poate face informarea, în ce condiții și cine o atestă

Partea I-ii poate fi citită de aici:  1. “Procedura medierii - care sunt etapele medierii și cine îndeplinește procedura de mediere, potrivit dispozițiilor în vigoare la acest moment” 

In partea I-îi a studiului am arătat, potrivit legii și procedurilor general acceptate, că procedura de mediere presupune parcurgerea a două etape, prima fiind o etapă de pregătire a medierii iar cea de a doua etapă este cea a medierii propriu-zise în care părțile participă la ședințele comune de mediere în vederea soluționării neînțelegerilor dintre ele (sau preventiv,  în vederea evitării declanșării unui conflict ori în vederea evitării unui litigiu).

Astfel, potrivit textelor în vigoare la acest moment, procedura de mediere poate să înceapă cu etapa de pregătire, etapă ce se declanşează odată cu solicitarea făcută de către una din părţi, în vederea efectuării tuturor demersurilor legale pentru intrarea în etapa de mediere propriu-zisă pentru stingerea disputei. În această a doua etapă se intră numai după ce toate părţile conflictului iau decizia derulării şedinţelor de mediere şi semnează contractul de mediere.

Cu alte cuvinte, procedura de mediere se declanşează, în majoritatea cazurilor, atunci când una din părţi ia decizia apelării la mediere şi încheie cu mediatorul un contract de pregătire a medierii (denumit astfel de practică) şi se finalizează la momentul semnării contractului de mediere. După semnarea contractului de mediere, părţile intră în cea de a doua etapă, a medierii efective care se încheie prin ajungerea la un acord de mediere sau la constatarea eşuării medierii. Medierea se închide şi prin denunţarea contractului de mediere, de către una dintre părţi.

Așa cum am arătat și în prima parte a acestui articol, etapa de pregătire a medierii este una ceva mai complexă care, de regulă, se derulează în mai mulți pași, în special atunci când părțile aleg să nu mai comunice direct ci prin intermediul unui mediator. Potrivit art. 43 din Legea 192/2006 (în continuare Lege, Legea medierii), această etapă se declanșează numai la solicitarea uneia dintre părți (în continuare, parte solicitantă). Cu alte cuvinte, se declanșează numai dacă o parte își dorește soluționarea disputei prin mediere și  solicită mediatorului să facă demersuri de invitare a părții cu care se află în dispută.

Invitarea, așa cum am arătat, se face la mediere insă legiuitorul a prevăzut pentru mediator obligația de a informa partea invitată cu privire la mediere (obligație expresă, instituită în sarcina mediatorului și numai a mediatorului). Practica a denumit această invitație – Invitație la mediere pentru că motivul principal, final, al invitației este cel de acceptare a medierii de către partea invitată, după ce s-a realizat informarea de către mediator.

În practică, de la momentul instituirii obligativității informării părților (denumită adesea informarea obligatorie), s-au creat confuzii majore între cele două tipuri de obligații, între obligația ce revine mediatorului conform art. 43 de a informa partea invitată și obligația de informare cu privire la mediere, instituită de legiuitor prin art. 2 din lege, în sarcina exclusivă a părților (si nu ca obligație a mediatorului).

În vederea clarificării acestor aspecte, vom analiza în cele ce urmează dispozițiile ce instituie obligativitatea informării prevăzută de art. 2 din Lege coroborat cu art. 60^1 şi art. 60^2 iar ulterior vom face o analiză comparativă a celor două tipuri de obligații pentru a observa diferențele majore  dintre ele și pentru a identifica efectele juridice aferente.

În funcție de cele relevate, vom vedea în ce măsură mai putem  vorbi de invitația la informare.

2. Informarea obligatorie – în ce constă obligativitatea informării, cine poate face informarea,  în ce condiții și cine o atestă.

Obligativitatea informării a fost instituită de legiuitor prin art. 2 din Legea medierii (articol introdus prin Legea 115/2012, intrat în vigoare la 1 oct. 2012, articol ce a suferit mai multe modificări  până astăzi) întărită de dizpoziţiile art. 60^1 şi art.  60^2 din Lege.

După cum observăm, dispoziţiile articolelor  60^1 şi  60^2 sunt norme speciale în raport cele ale art. 2 din Lege şi le vom trata ca atare. Astfel, putem accepta că prin art. 2 din Lege se instituie o obligaţie generală pentru părţile unui conflict, în timp ce disoziţiile speciale arată că de fapt obligaţia de informare se instituie doar în raport cu instanţa de judecată şi umai în domeniile expres prevăzute de normele speciale.

Întroducerea normelor speciale  referitoare la informare în Capitolul V - Procedura de mediere, la SECŢIUNEA 5. Medierea în cazul unui litigiu pe rolul instanţelor de judecată, a dat naştere multor confuzii care, la rândul lor, au generat  opinia potrivit căreia şedinţa de informare este o procedură în sine şi că, de fapt, este una şi aceeaşi cu etapa de pregătire a medierii (etapă descrisă în partea I-îi), pe fondul inconsecvenţei legiuitorului în utilizarea sintagmelor diferite în ce priveşte  informarea obligatorie.

În cele ce urmeză, vom arăta că nu poate fi pus semnul de egalitate între etapa de informare (indiferent cum o denumim – şedinţă ori procedură de informare) şi etapa de pregătire a medierii ce se declanşează, aşa cum arătam, numai atunci când o parte doreşte în mod real medierea şi solicită mediatorului să facă demersuri specifice în vederea acceptării medierii şi de către partea cu care se află în dispută.

Obligaţia de informare incumbă părţilor unui conflict

Art. 2 alin (1) vorbește de obligativitatea părților (vom vedea în cele ce urmează cine sunt aceste părți)  de a participa „la şedinţa de informare privind avantajele medierii”. Un prim aspect ce-l putem observa  este legat de faptul, subliniat și anterior, că această obligație revine în exclusivitate părților unui conflict și nu mediatorului.

Cu alte cuvinte, părțile, când au un conflict, au obligația să se informeze, mai exact, potrivit legii, să participle la o ședință de informare în care să afle, potrivit aceluiași text de lege, care sunt avantajele medierii.

Altfel spus, legiuitorul instituie o obligativitate în sarcina tuturor părților unui conflict de a se informa cu privire la beneficiile medierii (din perspectiva mediatorului este mai potrivită această sintagmă decât cea utilizată de legiuitor – “avantajele medierii” expresie ce a stârnit deja, pe bună dreptate, numeroase animozităţi) și de a lua o decizie în ce privește alegerea medierii ca modalitatea prin care acestea doresc să soluționeze conflictul dintre ele.

Prin urmare, observând numai primul alineat al art. 2, înțelegem că legiuitorul a dorit ca medierea să fie mai bine cunoscută și a instituit obligativitatea participării la o şedinţă de informare cu privire la „avantajele medierii” pentru toţi cei care se află, la un moment dat, într-un conflict. În expunerea de motive, scopul instituirii acestei obligativităţi este cel de a asigura eficienţă justiţiei, de a diminua costurile cu procesele ce ar putea fi soluţionate prin mediere, altfel spus – pentru degrevarea instanţelor  de cauzele mai puţin complexe.

Pentru ca obligativitatea să fie efectivă şi cu rezultate măsurabile, era nevoie de o sancțiune aferentă pe care legiuitorul a și instituit-o ulterior, prin OUG. 90/2012, sancţiune ce poate fi aplicată  părţilor care nu se informează, care nu pot face dovada informării.

Mai exact, singura sancţiune posibilă este doar pentru reclamant (cf. art. 2  alin. (1^2)) deoarece inadmisibilitatea acţiunii nu poate fi acceptată de instanţă pentru lipsa informării pârâtului, în contextul în care reclamantului nu-i revine nicio obligaţie expresă în acest sens (de a face demersuri ca şi pârâtul să fie informat).  În condiţiile în care nici dispoziţiile speciale nu sunt explicite, art. 60^1 reluând textul art 2 din Lege folosind din nou pluralul, fără să facă vreo diferenţiere între părţi şi fără să instituie vreo obligaţie pentru vreuna dintre ele în raport cu cealaltă, putem concluziona că, în mod real, reclamantul este cel ce trebuie să facă dovada informării, doar acesta putând fi sancţionat atât de drastic cu respingerea acţiunii ca inadmisibilă.

Deși legiuitorul lasă să se înțeleagă faptul că orice persoană, care se află la un moment dat într-o dispută, trebuie  să participle la o ședință de informare privind medierea, în realitate, la mediator ajung părţile în două situații:

-         când au minime cunoștințe despre mediere și  apelează la mediator din propria lor voință, fiindu-le indiferentă (și fără efecte juridice) obligativitatea instituită de legiuitor;

-          când se dorește declanșarea unui litigiu și trebuie să se achite de obligaţia legală pentru a nu le fi respinsă acțiunea ca inadmisibilă, apelând la mediator, fie înainte de depunerea acţiunii la instanţă, fie ulterior.

Prin urmare, obligaţia nu poate subzista decât în raport cu instanţa de judecată. Ba, mai mult, legiuitorul a înţeles că nu poate, sub nicio formă, să instuie şi pentru pârât aceeaşi obligaţie şi sancţiune fără să-i fie afectat dreptul  reclamantului de a avea acces la justiţie. După cum vom vedea în cele ce urmează, legiuitorul stabileşte o sancţiune pentru pârât însă numai în anumite situaţii iar sancţiunea este una doar pecuniară şi nu aduce atingere niciunui drept al reclamantului.

Pentru că legiuitorul utilizează sintagme diferite atunci când vorbeşte despre informarea obligatorie – “sedinta de informare”, “procedura de informare” – având în vedere interesul aducerii la aceeaşi masă a tuturor părţilor unui conflict, în practică, în mare parte, s-a mers pe ideea că informarea obligatorie nu se poate realiza decât în prezenţa tuturor părţilor conflictului, acest lucru fiind întărit şi de primul Ghid (Ghidul şedinţei de informare) elaborat de Consiliul de mediere. Ulterior, având în vedere şi practica ce începea să se contureze, această opinie a mai fost atenuată şi s-a acceptat că este aproape imposibil să fie aduse, la aceeaşi masă, două persoane aflate în conflict, cel de-al doilea Ghid publicat de CDM întărind această opinie prin faptul că se acceptă realizarea informării şi separat, pentru fiecare parte.

Nu contestăm faptul că există posibilitatea ca toate părţile unui conflict să se prezinte împreună la informare însă, în practică, această posibilitate este una extrem de redusă. De aceea şi legiuitorul are în vedere mai mute situaţii posibile, potrivit art. 2 alin. (1^1) din Lege, în mod indirect. Ca atare, identificând situaţiile avute în vedere de legiuitor, vom trata totodată şi aspectele referitoare la eliberarea dovezii de informare.

Dovada informării şi situaţiile în care se eliberează

Aşa cum am mai arătat, dovada informării este necesară părţilor doar în raport cu instanţa de judecată. În special, pentru a nu-i fi respinsă acţiunea ca inadmisibilă, reclamantul este cel care trebuie să facă dovada participării la şedinţa de informare. Având în vedere faptul că, de regulă la mediator se prezintă o singură parte, aşa cum se acceptă şi se menţionează inclusiv în cel de-al doilea Ghid elaborat de Consiliul de mediere, la şedinţa de informare poate participa numai o singură parte. Cu alte cuvinte, şedinţa de informare se poate realiza şi numai în prezenţa uneia dintre părţi.

Este adevărat însă că, potrivit Ghidului CDM, nu este suficientă participarea la şedinţa de informare a uneia dintre părţi, fiind absolut obligatorie, ulterior, prezenţa şi celei de-a doua părţi. Cu alte cuvinte, potrivit Ghidului şedinţei de informare, poate fi acceptată informarea separată a părţilor însă dovada informării se va elibera numai dacă toate părţile disputei sunt informate. Ca atare, chiar dacă prima parte este informată, mediatorul n-ar putea să elibereze o dovadă prin care se atestă participarea la informare, pentru că informarea nu s-a ealizat, mai exact, pentru că nu au participat toate părţile la şedinţa de informare.

De la momentul elaborării primului Ghid al şedinţei de informare, mediatoul s-a confruntat cu următoarea dilemă: respectarea legii şi a clienţilor (cu efecte pe termen mediu şi lung în ce priveşte dezvoltarea şi susţinerea activităţii  biroului de mediator, în cele mai multe cazuri) sau respectarea recomandărilor organismului de reglementare şi control al profesiei. Mulţi dintre mediatori încă nu au ieşit din această dilemă. Alţii, au ales să respecte legea şi drepturile celor ce-i trec pragul însă se află într-un total disconfort  tocmai cu organismul de reglementare care ar trebui să contribuie la clarificarea acestor aspecte şi să încurajeze respectarea drepturilor tuturor celor implicaţi, beneficiari ai medierii şi profesionişti, deopotrivă.

În ce ne priveşte, apreciem că tocmai datorită acestor interpretări ale Legii, s-a ajuns la introducerea ultimelor două alineate ale art. 2,  care nu au făcut altceva decât să formalizeze o procedură ce se dorea a fi una flexibilă. În special, s-a formalizat mult prea mut partea de pregătire a medierii, etapă cepoate fi parcursă numai de mediator, fost confundată cu etpa  de informare, ducând astfel la neatingerea scopului avut în vedere de legiuitor, la momentul reglementării - informarea şi încurajarea justiţiabililor să apeleze la o procedură amiabilă ce ar putea aduce beneficii actului de justiţie şi, implict, tuturor factorilor implicaţi, justiţiabili i profesionişti deopotrivă. 

Revenind, să analizăm ipotezele avute în vedere de legiuitor pentru informare şi, totodată, să vedem care sunt documentele ce urmează a fi eliberate.

Potrivit art. 2 alin. (1^1), dovada informării se eliberează în următoarele situaţii:

a.  Ambele părţi se prezintă la o şedinţă de informare, împreună sau separat. Dovada informării - Cetificatul de informare. 

Dacă se prezintă împreună, se realizează informarea părţilor şi, urmare a informării, împreună fiind, se eliberează Certificatul prin care se atestă informarea.

Având în vedere importanţa deciziei luate de părţi, urmare a informării, în certificat este firesc să fie menţionată şi decizia acestora referitoare la mediere. Totuşi, în practică, se pot întâlni şi situaţii în care părţile au nevoie de un răgaz  în ce priveşte decizia de a intra sau nu în procedura de mediere. Într-o astfel de situaţie, se va menţiona exact deizia părţilor de a mai reflecta asupra deiziei, în condiţiile în care singura obligaţie prevăzută de lege este cea de informare.

La informare se pot prezenta părţile şi separat, în şedinţe de informare succesive. Când este posibilă o astfel de ipoteză? Atunci când partea interesată (reclamantul sau viitorul reclamant, n cele mai multe dintre situaţii) aduce la cunoştinţa celeilalte părţi (sau o invită efectiv) să se prezinte la mediatorul identificat de el pentru a fi informat şi pentru ca, ulterior, să le fie eliberat Crtificatul de informare. Dacă în practică sunt rare situaţiile în care părţile se prezintă împreună pentru şedinţa de informare, cazurile în care reclamantul poate convinge pârâtul sau viitorul pârât să se prezinte şi el, într-un termen rezonabil, pentru a fi informat sunt şi mai rare, dacă nu doar teoretice. Tot atât de rare apreciem că sunt şi situaţiile în care ambele părţi se prezintă la informare în faţa alei categorii profesionale, cu exceptia magistratului, după cum vom vedea. 

În practică, pentru că era evident că, în cele mai multe cazuri, reclamantul nu poate aduce la informare partea cu care se află în dispută, s-a formulat opinia potrivit căreia i se poate transmite pârâtului o invitaţie la informare. Despre existenţa şi posibilitatea transmiterii Invitaţiei la informare vorbeşte şi cel de-al doilea Ghid al Consiliului de mediere deşi Legea, aşa cum vom vedea, nu face nicio referire la vreo invitaţie la informare. Legiuitorul, în chiar textul analizat, art. 2 alin. (1^1), face trimitere la Invitaţia la informare în vederea acceptării medierii prin art. 43 alin. (1), invitaţie numită de practicieni "Invitaţie la mediere", ce nu poate fi trimisă decât de mediator, atunci când partea solicitantă a invitaţiei îşi doreşte în mod real medierea.

Apreciem că legiuitorul nu face o referire expresă la o invitaţie al cărei scop să fie doar informarea sau la o obligaţie a vreuneia dintre părţi de a o transmite (singură sau prin intermediul vreunuia din profesioniştii menţionaţi de Lege) pentru că, aşa cum arătam la un moemnt dat, scopul legiuitorului este acela ca părţile să fie informate în vederea soluţionării amiabile a disputei (şi, implicit a degrevării instanţelor) şi nu în vederea îndeplinirii unei simple formalităţi, aceea de informare fără un scop definit, fapt ce ar duce mai degrabă la îngreunarea actului de justiţie, pentru toţi factorii implicaţi.

De asemenea, sunt argumente puternice şi din perspectiva mediatorului în ce priveşte inexistenţa invitaţiei la informare pe care le vom enumera şi analiza în cea de a III-a Parte a prezentului studiu.

Sumarizând, putem spune că Certificatul de informare se eliberează numai în ipoteza  în care toate părţile sunt informate cu privire la beneficiile medierii.

Dat fiind faptul că mediatorul are obligaţia de informare a părţilor pe tot parcursul etapei de pregătire a medierii, aşa cum arătam la momentul analizei acestei etape, la finalul acesteia putem spune că părţile sunt informate, chiar dacă nu ca urmare a unei obligaţii legale impuse părţilor. După parcurgerea acestei etape, părţile iau decizia de a continua sau nu procedura de mediere. În ipoteza în care părţile nu pot ajunge la un numitor comun în ce priveşte continuarea procedurii de mediere şi se ia decizia apelării la instanţă, părţile au nevoie de o dovadă care să ateste informarea. Dovada se va face în funcţie de ipotezele identificate de legiuitor sau a celor identificate de practică, deşi neprevăzute de Lege.

În condiţiile în care doar mediatorul poate să efectueze etapa de pregătire a medierii şi, respectiv, să transmită invitaţia la mediere, certificatul eliberat în această etapă (dacă ambele părţi s-au prezentat la mediator) poate fi eliberat numai de către mediator.

Acesta credem că este şi motivul pentru care CSM a ajuns la concluzia că  doar mediatorul poate elibera Certificatul de informare, scăpând din vedere prima ipoteză în care, cel puţin teoretic,  părţile se prezintă şi participă împreună la o şedinţă de informare, situaţie în  care oricare dintre profesioniştii menţionaţi de art. 2 alin. (1^3), după cum vom vedea, ar putea efectua informarea şi, implicit, să o ateste, probabli printr-un document specific profesiei din care fac parte.

În ipoteza de mai sus, în care se parcurge etapa de pregătire a medierii, mediatorul (şi numai  mediatorul) poate elibera Certificatul de informare în această etapă.

Totuşi, din perspectivă practică, după derularea acestei etape, părţile au nevoie ca în raport cu instanţa, documentul ce li se eliberează  să fie unul mai complex decât certificatul de informare, părţile solicitând mediatorului ca în document să fie menţionate anumite detalii importante sau paşii ce au fost parcurşi de părţi până la momentul respectiv. Mediatorul, neputând refuza o astfel de cerere, atâta vreme cât legea şi principiile medierii vor fi respectate, va trebui să elibereze un astfel de document, altul decât Certificatul. Pentru a nu elibera două astfel de documente, în lipsa unor dispoziţii legale care să reglementeze această situaţie, de cele mai multe ori mediatorul alege să elibereze un proces-verbal ce permite inserarea detaliilor solicitate, cu menţiunea că aceste dispoziţii nu trebuie să încalce legea ori principiile medierii.

În ce ne priveşte, apreciem că nu este greşită niciuna din modalităţile în care mediatorul alege  să ateste informarea şi parcurgerea etapei de pregătire a medierii, mediatorul putând elibera, dacă nu i se pare foarte greu, chiar două documente, unul dintre ele fiind Certificatul de informare.

Concluzionând, Certificatul de informare se eliberează numai atunci când ambele părţi sunt informate. 

b.   O singură parte se prezintă la informare. Dovada informării – Procesul verbal.

Deşi din textul de lege analizat ar putea reieşi, la o primă vedere, că dovada informării se atestă doar prin Certificatul de informare, legiuitorul mai vorbeşte de un document – procesul-verbal, pe care, de aceată dată, nu îl mai numeşte de informare, lăsând impresia că prin procesul-verbal nu s-ar mai putea atesta informarea.

Apreciem, aşa cum vom prezenta în cele ce urmează, că dovada informării se poate atesta şi printr-un procesul-verbal eliberat de mediator.

În cele mai multe dintre situaţii, nefiind cunoscute beneficiile medierii  sau părţile nefiind pregătite să încerce soluţionarea amiabilă a situaţiei în care se află ori nu au interesul să încerce medierea, la informare se prezintă numai o singură parte şi solicită eliberarea dovezii de informare.

Când o parte se prezintă la informare, de regulă, aşa cum am constatat că se şi întâmplă de cele mai  ori în practică (motivele putând fi diverse), mediatorul poate alege să dea curs solicitării părţii şi să realizeze informarea pentru această primă parte, cu atât mai mult cu cât nu există o prevedere legală, în acest sens.

În condiţiile art. 2, coroborat cu  art. 60^1 din Lege, urmare a informării unei  singure părţi, ne putem afla într-una din ipotezele menţionate de lege în care mediatorul va elibera procesul-verbal:

i.            Dacă una dintre părţi refuză în scris participarea la şedinţa de informare

ii.             nu răspunde invitaţiei prevăzute la art. 43 alin (1)

iii.            ori nu se prezintă la data fixată pentru şedinţa de informare

Să le analizăm pe rând.

 i.  una dintre părţi refuză, în scris, participarea la şedinţa de informare

Pornind de la faptul că legiuitorul instituie obligaţia de informare în sarcina ambelor părţi, dorind probabil ca acestea să se prezinte împreună la şedinţa de informare, s-a luat totuşi în calcul posibilitatea ca una dintre ele să refuze participarea la şedinţa comună prin care să se realizeze informarea. Se pune problema în ce măsură este importantă consemnarea acestui refuz şi cum poate fi atestat refuzul de către mediator şi în ce condiţii. 

Cunoscut fiind faptul că reclamantul este cel care face solicitarea de participare la o şedinţă de informare, refuzul de participare la şedinţă ar putea veni doar din partea pârâtului (deşi, în opinia noasrtră, situaţia poate fi şi inversă, când pârâtul face solicitarea informării). Pentru că refuzul reclamantului atrage sancţiunea respingerii cererii ca inadmisibilă, ne este greu să credem că acesta ar putea refuza informarea.

Din perspectiva mediatorului, apreciem că refuzul pârâtului nu are relevanţă în ce priveşte participarea la şedinţa de informare, deoarece, chiar în formă scrisă dat, refuzul participării la informare nu poate fi consemnat în vreunul din documentele eliberatede mediator, dacă nu este exprimat faţă de el sau urmare a vreunui demers al său.

Dacă am accepta că mediatorul ar putea să transmită o invitaţie la informare, refuzul primit de acesta la o astfel de invitaţie, este singura ipoteză în care mediatorul primeşte efectiv răspunsul şi-l poate consemna ca atare în procesul-verbal.

Din perspectiva celorlalţi profesionişti cărora legea le-a dat dreptul să organizeze şedinţa de informare, apreciem că doar magistratul mai poate consemna un refuz al pârâtului, instanţa fiind singura în faţa căreia se prezintă părţile împreună. În ce priveşte celelalte profesii, avocatul, consilierul juridic ori notarul, în condiţiile în care nu vor putea transmite invitatia la informare (pentru că nu poate exista, aşa cum vom arăta mai jos) niciunul din aceşti profesionişti nu poate consemna refuzul părţii invitate. Poate doar, în anumite condiţii, instanţa de judecată, aceasta fiind sigura care are autoritatea de a chema ambele părţi în faţa şi să le propună să fie informate. Însă din nou, credem că doar din punct de vedere teoretic putem analiza această posibilitate, practic ne este greu să credem că vreuna din părţi ar refuza să fie informată de instanţă, în măsura în care, până la urmă, instanţele vor dori să-şi asume un astfel de rol. Un refuz ar mai putea înregistra instanţa atunci când, în virtutea art. 6 din Legea medierii şia dispoziţiilor Coului de procedură civilă, judecătorul recomandă părţilor să participe la o şedinţă de informare organizată de un mediator. Din nou, ne este greu că se vor înregistra astfel de situaţii în practică însă le luăm în calcul ca fiind posibile. 

Ca atare, puţine vor fi situaţiile în care mediatorul se va afla în postura să înregistreze un refuz, scris. Totuşi, chiar dacă la nivel teoretic, având refuzul exprimat în faţa mediatorului şi consemnat ca atare, ori  transmis în scris mediatorului, se pune problema informării reclamantului care se prezintă pentru şedinţa de informare.

Potrivit Ghidului Consiliului de mediere, în oricare din situaţiile în care la şedinţa de informare se prezintă numai o singură parte, mediatorul va elibera un proces-verbal însă el va trebui să menţioneze, potrivit Ghidului, că informarea nu s-a realizat, menţionând totodată şi motivele nerealizării acestei informări. Cu alte cuvinte, mediatorul va fi nevoit să consemneze faptul că reclamantul, deşi a fost diligent şi s-a prezentat pentru informare, nu a fost informat pentru că pârâtul nu a fost prezent.

Având în vedere scopul instituirii informării obligatorii, este greu de presupus că legiuitorul a dorit doar  îndeplinirea unei proceduri atât de formale în care nici măcar una din părţi să nu fie informată, cu atât mai mult cu cât este ştiut faptul că efectele acestei informări se pot produce şi pe termen mediu ori lung. O parte, odată ce a fost informată, când va mai fi într-o situaţie similară, va şti că există medierea şi care ar fi beneficiile ei şi, ca atare, va apela cu mai mare uşurinţă la mediere.

Prin urmare, când numai una dintre părţi se prezintă la informare, mediatorul va întocmi un proces-verbal. Prin acest document, mediatorul va trebui să ateste şi informarea părţii ce a făcut solicitarea deoarece, în caz contrar, ne-am putea afla în următoareasituaţie  absurdă: partea  este informată dar mediatorul consemnează că informarea nu s-a realizat.

O astfel de interpretare a textelor de lege, evident, nu poate fi primită.

În primul rând, profesionistul (mediatorul) nu poate consemna într-un document, chiar dacă este stăpânul procedurii, cum se spune, altceva decât ce a făcut efectiv.

În al doilea rând, cetăţeanul informat, odată încălcat dreptul său de aprimi dovada informării, dincolo de faptul că ar putea acţiona împotriva mediatorului, acest cetăţean nu va mai apela probabil niciodată la serviciile unui mediator. Mai mult decât atât, în condiţiile în care prin această şedinţă de informare  ne propuneam noi să promovăm medierea, ne putem imagina ce tip de “reclamă” va face medierii acest cetăţean nemulţumit. Prin urmare, în loc să facem o informare şi implicit o promovare a beneficiilor medierii, se va ajunge la situaţia în care chiar mediatorul contribuie la îndepărtarea potenţialilor beneficiari de mediere, scopul legii nemaifiind atins ci, dimpotrivă, se realizează efectul contrar.

ii. una dintre părţi nu răspunde invitaţiei prevăzute la art. 43 alin (1)

Pe bună dreptate, se vor întreba mulţi dintre profesionişti, ce caută o astfel de trimitere către art. 43 alin. (1) care vorbeste de etapa de pregătire a medierii (etapă ce face parte din procedura de mediere) într-un text care are în vedere doar informarea obligatorie.

Articolul 43 din Lege este singurul articol care face referire la trimiterea unei  invitaţii. Această invitaţie a fost denumită de practică “Invitaţie la mediere” deoarece scopul acestei invitaţii nu poate fi decât cel de acceptare a medierii de către cel invitat, chiar dacă face referire şi la informare, aşa cum este prevăzut în chiar cuprinsul articolului, “… mediatorul, la cererea acesteia, va adresa celeilalte părţi invitaţia scrisă, în vederea informării şi acceptării  medierii …”.

După cum observăm, legiuitorul pune pe acelaşi plan informarea cu acceptarea medierii, asociindu-le aceluiaşi demers din partea mediatorului. Cu alte cuvinte, invitarea se face în vederea acceptării medierii dar nu înainte ca partea invitată să fie informată pentru a lua decizia în cunoştinţă de cauză.

Deşi legiuitorul vorbeşte de informarea părţii invitate, aşa cum am mai arătat, aceasta se realizază urmare a îndatoririi mediatorului de a asigura echilibrul dintre părţi.

În etapa de pregătire a medierii se intră numai la solicitarea uneia dintre părţi – “la cererea acesteia”. Prin urmare, mediatorul poate face demersuri de invitare numai dacă primeşte o cerere de la una din părţile conflictului. De fapt, mediatorul va trimite o invitaţie la mediere numai atunci când primeşte o solicitare expresă în acest sens iar această cerere este făcută în vederea declanşării procedurii de mediere.

În mod firesc, pentru declanşarea unei proceduri, partea care are nevoie de serviciile unui profesionist se informează. Odată informată, face solicitarea şi negociază condiţiile contractuale. Atât înainte cât şi în cadrul acestei negocieri, profesionistul se asigură şi el că cel ce este pe cale să-i devină client este bine informat, are reprezentarea corectă a serviciilor pe care profesiunistul le poatepresta şi ia decizia angajării sale în cunoştinţă de cauză, pentru evitarea eventualelor situaţii neplăcute. De asemenea, profesionistul culege şi el informaţii de la viitorul său client, înainte de a se angaja într-un contract. Putem spune că are loc o informare reciprocă între profesionist şi potenţialul său client. Urmare a acestei informări reciproce, se ia decizia încheierii unui contract.

În mediere, acest contract a fost denumit de practicieni “Contract de pregătire a medierii”, legea nefăcând nicio menţiune specială. Sunt şi profesionişti care, datorită faptului că legiuitorul vorbeşte de cererea părţii solicitante a medierii, fac demersurile de pregătire a medierii în baza acestei cereri. S-au întâlnit în practcă şi situaţii în care practicienii trec la încheierea contractului de pregătire numai după ce partea solicitantă face o cerere în acest sens. Este de precizat faptul că, apelând de bună voie la mediere, partea solicitantă îşi elege şi mediatorul căruia doreşte să-i facă solicitarea.

Această ultimă situaţie întâlnită în practică, zugrăveşte cel mai bine procesul de luare a deciziei atunci când o parte apelează de bună voie la mediator, chiar dacă nu este cea mai comodă variantă de lucru.

Puţin diferit stau lucrurile în situaţia părţilor care ajung la mediator pentru că le impune legea (înaintea declanşării unui litigiu) sau instanţa, după depunerea cererii, dacă nu şi-au îndeplinit anterior obligaţia de informare. Este firesc ca, atunci când o parte se adresează  prima dată unui mediator pentru informare, aceasta să aibă nevoie de informaţii de bază care să o ajute, întâi de toate, să înţeleagă utilitatea medierii. Odată ce a înţeles că i-ar putea fi utilă medierea, această parte informată poate lua următoarea decizie, aceea de a apela la un mediator, fie la serviciile celui care l-a informat, fie face solicitarea unui alt mediator ales potrivit propriilor criterii. Odată ales mediatorul, face solicitarea de mediere, are loc informarea reciprocă şi, ulterior, se încheie contractul de pregătire a medierii.

Prin urmare, în ce constă diferenţa?

Întâi de toate, diferenţa este dată de faptul că dispoziţiile art. 2 din Lege au caracter imperativ, în timp ce dispoziţiile art. 43 (Procedura medierii, etapa prealabilă – etapă de pregătire a medierii) au caracter dispozitiv.

În primul caz, părţile se prezintă la mediator pentru că au o obligaţie legală în acest sens şi solicită o informare cu privire la “avantajele medierii” înainte de a lua o decizie de utilizare a medierii, în cel de-al doilea caz, părţile aleg deja medierea ca soluţie şi mediatorul, solicitându-I acestuia declanşarea procedurii de mediere.

Informarea prevăzută de art. 2 din Lege este o informare generală cu privire la mediere şi cu privire la speţe de tipul celei în care se află cel ce va fi informat, menită să ajute părţile să ia decizii referitoare la alegerea medierii. Informarea prevăzută de art. 43 este o informare specializată, pe casul în sine, mediatorul având informaţii detaliate asupra cazului şi acţionează în condiţiile legii şi contractului de pregătire a medierii.

Prima dintre informări este o obligaţie ce incumbă părţilor, cea de a doua este o îndatorire a mediatorului.

În prima dintre situaţii, legiuitorul vorbeşte de o informare a părţilor, în timp ce în cea de a doua situaţie are în vedere procedura de mediere, în etapa sa prealabilă.

Mai mult, legiuitorul face trimiterea de la prima dintre situaţii, către cea de a doua,  într-un mod cât se poate de firesc.  Potrivit art. 2, partea sau părţile interesate, după caz, urmare a informării lor, vor lua o decizie: fie aleg procedura judiciară, fie acceptă medierea.

Dacă aleg procedura judiciară, mediatorul va elibera documentul potrivit în care va consemna dacă s-a realizat informarea şi în ce condiţii.

Dacă se acceptă medierea, se intră în procedura de mediere. Când se realizează informarea pentru toate părţile unei dispute, se intră direct în etapa de mediere propriu-zisă. Dacă numai una dintre părţi este informată şi decizia este de alegere a medierii, procedura de mediere începe cu etapa de pregătire, etapă în care mediatorul face demersuri de invitare a celeilalte părţi la mediere, fără a se limita numai la acestea.

Prima parte fiind deja informată în condiţiile art. 2, ulterior chiar mai detaliat, potrivit situaţiei cu care partea se confruntă şi din perspectiva acesteia, la întâlnirea cu partea invitată mediatorul va realiza, întâi de toate, informarea părţii invitate. Chiar dacă informarea se realizeză din motive diferite şi în paşi diferiţi, una generală şi anterioară procedurii de mediere, cealaltă specializată şi în cadrul procedurii, putem spune că părţile sunt informate.

În ipoteza în care partea informată a acceptat medierea şi alege să declanşeze procedura de mediere, în cele mai multe cazuri aceasta nu solicită mediatorului eliberarea vreunui document prin care să se ateste informarea sa. De regulă, se aşteaptă răspunsul părţii invitate.

Dacă partea invitată acceptă invitatia, această acceptare fiind una de principiu, urmare a informării, partea invitată va lua şi ea propria decizie: fie va  accepta efectiv medierea şi va intra în etapa propriu-zisă de mediere (după o negociere prealabilă a contractlui de mediere), fie o va refuza. În această ipoteză, indiferent de decizia părţilor, dacă va fi necesar pentru instanţă, ambele părţi fiind informate, mediatorul poate elibera fie un Certificat de informare fie un proces-verbal (fie pe amândouă, după cum am văzut, în unele situaţii) în care sunt menţionaţi paşii efectuaţi şi deciziile părţilor de a continua medierea sau de a merge în instanţă.

Sunt şi situaţii în care, fără să existe un refuz expres, partea nu se prezintă la niciuna din datele propuse spre întâlnire de către mediator, nu răspunde la mailul trimis de mediator şi nici la telefoanele puse la dispoziţie de către partea solicitantă. Acestea sunt situaţiile ce credem că au fost avute în vedere în ipoteza analizată, când legiutorul a făcut trimiterea de la art. 2 alin. (1^1) la art. 43 alin. (1), scăpând din vedere situaţiile anterior prezentate.

Sumarizând, dacă ne aflăm în ipoteza avută în vedere de legiuitor, când partea invitată nu răspunde în niciun fel invitaţiei la mediere, mediatorul va elibera un proces-verbal prin care arată demersurile efectuate de partea solicitantă, de la momentul informării sale până la eliberarea documentului. Dacă părţile au fost informate, prima în condiţiile art. 2, cealaltă în condiţiile art. 43 din Lege, ambele fiind informate, mediatorul va putea elibera orice tip de document care atestă informarea părţilor, nemaifiind în niciuna din ipotezele menţionate expres de art. 2.

iii. una dintre părţi nu se prezintă la data fixată pentru şedinţa de informare

Cea de a treia ipoteză reglementată de legiuitor este cea în care o parte nu se prezintă la data fixată pentru şedinţa de informare. Care să fie situaţiile în care se poate fixa o dată pentru şedinţa de informare şi una din părţi nu participă?

Apreciem că ne aflăm în ipoteza dată de legiuitor atunci când mediatorul organizează el şedinţa de informare, fie cu ambele părţi, fie separat. La solicitarea reclamantului, mediatorul poate fi de acord să organizeze şedinţa de informare pentru ambele părţi, sens în care acceptă să poarte un dialog cu pârâtul, pentru stabilirea detaliilor întâlnirii. Dacă partea nu se prezintă la întâlnirea convenită astfel (fie separat, fie împreună cu reclamantul), mediatorul va elibera procesul-verbal şi va atesta informarea părţii solicitante, a reclamantului.

Situaţia în care reclamantul face el demersuri de convocare a celeilalte părţi la şedinţa de informare şi aceasta nu se prezintă, apreciem că nu se regăseşte în această ipoteză deoarece mediatorul nu poate atesta o situaţie asupra căreia nu are niciun control. Mediatorul va putea consemna, într-un document al său, doar rezultatele propriilor demersuri, pe cele ale părţii solicitante, în cazul de faţă, neputându-le atesta.

O astfel de ipoteză credem că este cea nemenţionată de legiuitor, dar despre care n-am putea spune că nu ar exista: ipoteza în care o parte este informată iar cealaltă nu, din diferite motive, altele decât cele care nu pot fi încadrate în cele trei ipoteze menţionate expres de legiuitor. 

Într-o astfel de ipoteză nemenţionată de lege apreciem că se încadrează şi situaţia în care reclamantul se prezintă singur la mediator şi solicită informarea. Urmare a informării, ia decizia de a soluţiona disputa în care se află pe cale judiciară şi, ca atare, solicită mediatorului să-i elibereze documentul ce atestă informarea. 

Deşi legiuitorul nu prevede expres această situaţie, nu am putea spune că reclamantul nu ar putea refuza medierea şi, ca urmare, să i se elibereze un proces verbal în care să se consemneze faptul că a fost informat şi decizia sa de a apela ulterior la instanţă. Tot astfel credem că se pot petrece lucrurile şi în cazul pârâtului, dacă alege ca el să fie primul informat.

O altă situaţie ce s-ar putea încadra în această ultimă ipoteză este situaţia în care fiecare parte alege să fie informată de către un alt mediator. Informate separat, dar informate, părţile pot solicita, fiecare mediatorului ales, eliberarea unui document prin care se atestă informarea iar documentul poate fi procesul-verbal. Certificatul nu poate fi eliberat în această situaţie deoarece, în cele mai multe dintre cazuri, părţile nu comunică între ele iar mediatorilor le-ar fi prea dificil ca într-o astfel de etapă, gratuită, să complice atât situaţia părţilor cât şi pe cea a lor, a mediatorilor.

Experienţele de zi cu zi ne-a arătat că sunt multiple situaţiile ce pot fi întâlnite în practică şi nu ar putea fi toate prevăzute într-un text de lege. Totuşi, plecând de la textele în vigoare, putem spune că Certificatul se eliberează când ambele părţi sunt informate, în special de acelaşi mediator, iar procesul-verbal se eliberează numai uneia dintre părţi (sau mai multora dar nu tuturor părţilor unui conflict).

Procesul-verbal – document prin care se atestă informarea numai a uneia dintre părţi

Dificultăţile din practică au fost date de situaţiile în care numai o parte se prezintă pentru informare, în special atunci când aceasta, urmare a informării, a refuzat medierea şi, implicit, să facă demersuri de invitare a a celeilalte părţi la mediere. Dificultatea majoră a fost dată de faptul că, în multe dintre situaţii,  pe fondul inconsecvenţei legiuitorului care a generat interpretări diferite ale legii, unii dintre profesionişti au refuzat eliberarea unui proces-verbal prin care să se ateste informarea părţii solicitante, pe motiv că informarea ar trebui să se realizeze pentru toate părţile disputei şi astfel, cel ce dorea să declanşeze un litigiu, se vedea pus în situaţia de a-i fi  respinsă acţiunea ca inadmisibilă.

Pe fondul acestor dificultăţi întâmpinate, accentuate de presiunile exercitate asupra justiţiabililor (pe de o parte de riscul respingerii acţiunii iar pe de altă parte de faptul că pentru eliberarea dovezii de informare erau obligaţi, în cele mai multe situaţii să încheie un contract de pregătire a medierii), s-au făcut demersuri de atenuare a acestora prin adăugarea ultimelor două alineate la art. 2 din legea medierii care prevăd că “procedura de informare” poate fi realizată şi de alte categorii profesionale şi că, sub nicio formă, nu pot fi încasate costuri sau onorarii pentru realizarea şedinţei de informare şi nici pentru eliberarea vreunui document aferent acestei etape. La finalul studiului vomface şi câteva propuneri de lege ferenda. 

Cine poate realiza informarea părţilor şi în ce condiţii?

Întâi de toate, informarea o realizează mediatorul iar modul în care acesta o poate face a fost analizat până acum. Informarea mai poate fi realizată şi de către alte categorii profesionale precum: magistraţii, avocaţii ori notarii, aşa cum reiese din textul Legii.

Prin prisma celor relevate anterior, în condiţiile în care nu putem vorbi de o adevărată procedură de informare iar invitaţia la informare putem spune că nu există (argumente suplimentare urmând a fi prezentate în partea a III-a a acestui studiu), se pune problema când şi în ce condiţii pot face informarea celelalte categorii profesionale.

Posibilitatea realizării informării  este reglementată şi ea tot în cuprinsul art. 2 din Lege. Inserată aici această posibiltate, ne îndreptăţeşte să credem că legiuitorul s-a referit la aceeaşi informare generală, pe speţă, realizată şi de mediator, pentru ca partea sau părţile informate să poată lua decizia, fie de a apela la mediere, fie la instanţă, după caz.

Din cele arătate până acum, apreciem că informarea ambelor/tuturor părţilor unui conflict poate fi realizată doar de magistrat, acesta având autoritatea de a aduce ambele părţi în faţa sa, în vederea informării, magistratul fiind sprijinit în acest sens şi de alte dispoziţii decât cele ale Legii medierii. 

Oricare dintre celelalte categorii  profesionale enumerate de legiuitor (avocat, notar, consilier juridic) nu vor putea efectua informarea decât pentru o singură parte, partea care îi solicită în mod expres acest lucru.  Apreciem că, neputând face demersuri de invitare a celeilate părţi, niciuna din aceste categorii profesionale nu va avea prilejul să realizeze informarea pentru toate părţile unei dispute.

În condiţiile în care invitaţia la informare nu există iar invitaţia la mediere poate fi făcută numai de către mediator, nicio altă categorie profesională nu va putea face demrsuri de invitare a părţilor; în caz contrar, ar trebui să acceptăm că o altă categorie profesională decât mediatorul ar putea presta servicii de mediere, lucru ce nu poate fi primit în contextul legislativ actual.

Prin urmare, cu excepţia magistraţilor, celalte categorii vor face informarea propriilor clienţi. Urmare a informării, părţile pot lua decizia de a apela la mediere. În aceste situaţii, partea informată se prezintă la mediator şi solicită medierea în condiţiile art. 43 din Legea medierii, dacă nu poate veni împreună cu cealaltă parte.

Spre exemplu: dacă avocatul face informarea propriului client (reclamant sau pârât, nu are importanţă pe cine asistă deoarece obligaţia incumbă pentru fiecare parte, fără să aibă obligaţii legale recirproce, în schimb) şi acesta înţelege utilitatea medierii şi doreşte să facă demersuri în acest sens, partea se va prezenta la un mediator ales şi, împreună cu acesta, stabileşte ce paşi vor fi urmaţi în vederea realizării medierii. Fie se intră în etapa de pregătire a medierii, fie se intră direct în mediere, dacă şi cealaltă parte are aceeaşi dinponibilitate. În ipoteza în care partea informată de către avocat nu doreşte medierea, acesta va atesta printr-un document realizarea informării pentru partea ce o asistă şi consemnează decizia acesteia, în condiţiile analizate anterior (ne putem afla în ipoteza nereglemntată de legiuitor dar despre care nu pute spune că nu poate fi luată în considerare).

Documentul prin care celelalte categorii profesionale vor atesta informarea, nefiind denumit de legiuitor, poate îmbrăca o formă specifică profesiei din care fac  parte profesioniştii.

Concluzii preliminare

Putem afirma, fără putinţă de tăgadă, că etapa de informare prevăzută de legiuitor ca obligatorie în raport cu instanţa, este o etapă prealabilă procedurii de mediere şi, ca atare, poate fi efectuată şi de alte categorii profesionale.

Prin urmare, etapa de informare este prealabilă, în cele mai multe situaţii, etapei de pregătire a medierii (etapă ce face parte integrantă din Procedura de mediere). În timp ce etapa de informare poate fi realizată de oricare dintre categoriile profesionale enunţate de legiuitor, etapa de pregătire poate fi realizată doar de mediator. 

Dacă s-ar accepta opinia potrivit căreia etapa de informare ar fi parte a procedurii de mediere, nicio altă categorie profesională nu ar putea să o realizeze.

De asemenea, dacă s-ar accepta că etapa de informare este parte a etpei de pregătire a medierii, atunci ar trebui să acceptăm că orice demers efectuat în această etapă, până la semnarea contractului de mediere, ar trebui să fie unul gratuit şi plin de formalism, având în vedere ultimele dispoziţii în materie, încă în vigoare (ultimul alineat al art. 2 din Legea medierii - (1^4) "Serviciile prestate conform dispozitiilor alin. (1) si (1^1) sunt gratuite, neputandu-se percepe onorarii, taxe sau orice alte sume, indiferent de titlul cu care s-ar putea solicita.").

Altfel spus, etapa de informare este una prealabilă procedurii de mediere, de regulă etapei de pregătire,  şi nu se suprapune în niciun fel cu etapa de pregătire a medierii, aşa cum răzbate din întregul studiu prezentat. 

Şedinţa de informare se realizează  pentru toate părţile unei dispute însă, atunci când părţile nu pot participa împreună la informare, acestea pot fi informate şi în şedinţe separate.

Când sunt informate toate părţile, mediatorul eliberează un Certificat de informare (indiferent când are loc informarea) iar atunci când se realizează informarea unei singure părţi, mediatorul eliberează un proces-verbal. Prin procesul-verbal mediatorul atestă informarea părţii căreia i se eliberează documentul şi face menţiuni referitoare la decizia părţii informate faţă de mediere.

Celelate categorii profesionale vor elibera documente aferente, de cele mai multe ori vor fi documente similare procesului-verbal eliberat de mediator, cu aceleaşi menţiuni importante, referitoare la informarea părţii şi decizia acesteia în raport cu medierea.

Etapa de pregătire a medierii poate fi realizată doar de către mediator, ca atare, invitaţia la mediere poate fi transmisă numai de către mediator şi la solicitarea uneia dintre părţi, atunci când părţile nu se pot prezenta împreună la mediator.

Declanşarea procedurii de mediere se face: fie prin incheierea unui contract de pregătire a medierii cu una din părţile conflictului, fie prin incheierea contractului de mediere (fără parcurgerea etapei de pregătire), când părţile şi mediatorul apreciază că este posibil să intre direct în şedinţele de mediere în vederea soluţionării disputei.

Pentru declanşarea etapei de pregătire a medierii (prima etapă ce face parte integrantă din procedura de mediere) este necesară solicitarea uneia dintre părţi, concretizată într-un contract de prestări servicii, denumit de practicieni „contract de pregătire a medierii”. Nefiind regementat expres le legea medierii, îi vor fi aplicabile dispoziţiile dreptului comun.

Obiectul contractului de pregătire a medierii are în vedere, în special, demersurile efectuate de mediator în vederea informării părţii invitate şi depunerea tuturor diligeţelor în vederea acceptării medierii şi de către partea invitată.  În această etapă, mediatorul facilitează dialogul dintre părţi şi le sprijină  în vederea negocierii clauzelor contractului de mediere. În general, mediatorul prestează servicii de mediere specifice acestei etape. Abia în această etapă putem spune că mediatorul face o analiză de conflict şi nu în etapa de informare.

Ca atare, onorariul mediatorului pentru contractul de pregătire a medierii va fi stabilit pentru efectuarea servicilor de mediere prevăzute de lege şi convenite în contract. El se va stabili în funcţie de complexitatea cazului şi, de cele mai multe ori, de expertiza mediatorului. Mediatorul poate prevedea, separat, cheltuieli aferente acestei etape, care pot fi dintre cele mai diverse. Spre exemplu, clientul solicită mediatorului să se deplaseze a sediul părţii invitate care se află în altă localitate decât cea a mediatorului. Pentru deplasare, nimic nu opreşte părţile să stabilească un cuantum al cheltuielilor şi modul în care vor fi asumate.

Putem spune, faţă de unele practici  deja conturate până în prezent, că obiectul contractului de mediere nu este dat doar de transmiterea unei simple invitatii realizate prin copy-paste de pe internet sau din alte surse, ci însemnă mult mai mult. Întocmirea unei invitaţii nu este un simplu act de redactare. Presupune studiu de caz, informare, creaţie, etc.  Prin urmare, mediatorul este îndreptăţit la un onorariu ce va fi negociat cu partea solicitantă.

În speranţa că acest articol poate ajuta la înlăturarea multora din confuziile de până acum, în raport cu informarea obligatorie, mi-aş dori ca studiul realizat cu mult efort să constituie o bază pentru dezbateri ulterioare, spre beneficiul tuturor celor care, până acum, am fost afectaţi, în diferite moduri, de confuziile create.

Rămân totuşi datoare cu partea a III-a ,  referitoare la Invitația la mediere  şi prezentarea argumentelor suplimentare pentru care nu putem vorbi de existenţa invitaţiei la informare.

De asemenea, voi formula şi câteva propuneri de lege fereanda, deşi nu sunt adepta deselor intervenţii legislative.

Partea I-ii poate fi citită de aici:  “Procedura medierii - care sunt etapele medierii și cine îndeplinește procedura de mediere, potrivit dispozițiilor în vigoare la acest moment”