Altora le pasă, nouă nu!

O recentă dezbatere s-a desfasurat la University of Maryland pe tema “Trust and Civic Engagement” ca elemente ale culturii politice post-comuniste.

S-au discutat teme de stringenta actualitate precum relatia dintre incredere si cadrele institutionale ale democratiei, mostenirile comuniste si suspiciunea ca factor al climatului public, neincrederea in politica, dimensiunile definitorii ale spiritului civic, educatie si democratie.

Astfel de dezabteri ar trebui să aibă loc si la noi şi nu doar în universităţi. Pate că de aici ar trebui să începem, măcar acum. Astfel de chestiuni precum cele ce privesc spiritul civic, solidaritatea membrilor societăţii, neîncrederea cetăţenilor în instituţiile statului ar trebui să ne preocupe pe fiecare dintre noi. La astfel de probleme trebuie reflecteze toţi cei ce conştientizează aceste carenţe ce caracterizează societatea noastră şi care pot contribui, într-o măsură mai mare sau mai mică la îmbunătăţirea climatului social din România.

Se pare că altora le pasă, sunt preocupaţi de astfel de chestiuni, caută soluţii pentru însănătoşirea unei societăţi care nu mai cunoaşte dialogul şi efectele benefice ale folosirii lui, nu mai ştie ce înseamnă să ai încredere în instituţiile statului.

În societatea românescă, membrii săi nu mai au încredere nici unul în celălalt, de instituţiile statului, ce să mai vorbim. Când o persoană primeşte un ajutor, se întreabă dacă nu cumva cel ce-i acordă ajutorul are un interes ascuns.

Un punct de plecare în rezolvarea acestor probleme ce caracterizează nu doar societatea românească îl poate constitui punerea în aplicare a unei legi care aşteaptă de prin 2006 să fie aplicată de fapt şi de drept.

Desigur, mă refer la instituţia medierii a cărei reglementare este stabilită de Legea 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator. Deşi este de atâta vreme în vigoare, această procedură nu este promovată, cu toate că poate contribui substanţial la însănătoşirea sociatăţii noastre. Medierea ar putea fi medicamentul miraculos de vindecare a nepăsării, a neîncrederii şi de redare a suflului societăţii româneşti. Medierea ar putea fi medicamentul care să ne redea solidaritatea care, deşi este specifică fiinţelor umane (persoanelor), noi nu o manifestăm.

Dacă vom reînvăţa că prin dialog ne putem rezolva conflictele, treptat va renaşte şi spiritul civic. Va fi precum mersul copilului la un an. Mai întâi plecăm la drum sprijiniţi şi ghidaţi, pentru ca mai apoi să ne alegem singuri drumul.

Să ne sprijine, s-au oferit alţii. Dar noi încă nu avem curajul nici sprijiniţi să pornim la drum.

Legea am adoptat-o pe genunchi, cu ochii spre UE, aşa cum am procedat cu multe alte legi importante care ar fi adus progres şi în România. Ne-am obişnuit să facem legi pentru că aşa ni se cere; pentru că ne-am asumat obligaţii în acest sens şi nu pentru că aşa ar fi util ţării şi societăţii în care trăim!

aşa cum am afirmat mai sus, medierea ar putea fi acel medicament miraculos care aduce vindecare, dar nu este suficient să descoperim existenţa medicamentului (l-au descoperit alţii şi l-au şi pus în aplicare), trebuie să-l şi administrăm.

Ca orice medicament, s-ar putea să nu aibă un gust prea plăcut (este necesar efortul concertat al multor factori de decizie) dar odată începută administrarea, semnele însănătoşirii vor începe a fi perceptibile.

Puţini factori politici au făcut eforturi  în promovarea medierii.

Media a preluat, timid, şi pentru scurt timp, această sarcină. Astfel de teme nu fac rating!

Mediatorii înşişi aşteaptă ajutor de la cineva; nu ştiu de la cine.

Cu toţii aşteptăm să înceapă altcineva, în locul nostru.

Ce este de făcut totuşi? Ce aşteptăm?

Ce ne trebuie pentru a ne schimba mentalităţile şi a ieşi din inerţie?

Probabil că doar VOINŢĂ sau mai degrabă - BUNĂVOINŢĂ.

a2a_linkname_escape=1;a2a_linkurl="";