Magistraţii, medierea şi principiul rolului activ în procesul civil

Articolul de fata are menirea de a sublinia rolul activ al judecătorului pe parcursul desfăşurării unui proces civil şi de a stabili câteva repere privind conţinutul acestui principiu, din perspectiva instituţiei medierii, aşa cum este ea prevăzută de Legea 192/2006 (privind medierea şi organizarea profesiei de mediator).

Într-un articol anterior am arătat care sunt avantajele pe care le poate aduce medierea pentru stat în general si pentru justitie în special, motiv pentru care nu le vom relua în articolul de faţă ci doar subliniem faptul că medierea poate fi instituţia care să ajute la degrevarea instanţelor de numărul mare de dosare aflate pe rol.

Pentru acest motiv, am dorit să arătăm care este rolul activ al judecătorului în procesul civil şi care este corelaţia cu procedura medierii.

Un aspect foarte putin abordat în literatura de specialitate este cel privitor la conţinutul principiului rolului activ al judecătorului prin prisma art. 129 alin 2 din Codul de procedură civilă, potrivit cu care "Judecătorul ... va stărui, în toate fazele procesuale, pentru soluţionarea amiabilă a cauzei.".

Sub acest aspect s-au făcut puţine referiri în literatura juridică, motiv pentru care ne propunem să-l abordăm mai pe larg şi din perspectiva medierii.

Astfel, potrivit art. 129 alin. 2 Cod pr. civ. , în exercitatrea rolului său activ, judecătorul are îndatorirea de a stărui pentru soluţionarea amiabilă a cauzei. Această prevedere are forma actuală încă din 2005 (potrivit modificării aduse de Legea 219/2005 şi anterior de OUG 138/2000), adică dinainte de apariţia legii medierii (L. 192/2006).

Cu alte cuvinte, încă dinaninte de a avea o reglementare specială care să permită părţilor recurgerea la o anumită procedură pentru rezolvarea unui conflict pe cale amiabilă, în exercitarea rolului activ, judecătorii aveau dreptul şi totodată obligaţia nu doar de a informa părţile că pot stinge litigiul dintre ele oricând pe parcursul procesului (în toate fazele procesuale, după cum se exprimă legiuitorul ) ci şi de a stărui ca părţile să recurgă la soluţionarea conflictului pe cale amiabilă.

Altfel spus, în conţinutul principiului rolului activ al judecătorului intră şi obligaţia (desigur şi dreptul)  acestuia  de a depune toate diligenţele ca părţile să aleagă o altă cale de soluţionare a conflictul dintre ele, şi anume calea amiabilă.

Dacă această obligaţie (de diligenţă) a judecătorului există încă dinainte de intraraea în vigoare a Legii 192/2006 privind medierea, prin prevederea expresă a articolului 6 din lege, această îndatorire a judecătorului este întărită prin noua reglementare şi, totodată, i se stabileşte un conţinut mai clar.

Potrivit art. 6, "Organele judiciare si arbitrale, precum si alte autoritati cu atributii jurisdictionale vor informa partile asupra posibilitatii si avantajelor folosirii procedurii medierii si le pot îndruma sa recurga la aceasta pentru solutionarea conflictelor dintre ele."

Potrivit propriei opinii, art. 6 (mai sus evocat) trebuie interpretat prin prisma normei prevăzută la art. 4 alin. 1 din Legea 192/2006 care stabileşte că medierea este o activitate de interes public. Prin prisma acestei prevederi, „Organele judiciare ... vor informa partile asupra posibilitatii si avantajelor folosirii procedurii medierii...” legiuitorul instituie pentru organele judiciare o obligaţie imperativa si concisa, aceea de a informa părţile cu privire la procedura medierii.

Continuarea o puteti citi aici >>>






a2a_linkname_escape=1;a2a_linkurl="";