FUNDAMENTUL RĂSPUNDERII PĂRINŢILOR PENTRU FAPTA PREJUDICIABILĂ A MINORULUI

Temeiul de drept al răspunderii părinţilor pentru fapta copiilor lor minori este reglementat de art. 1000 alin. 2 C.civ., astfel:

„Tatăl şi mama, ..., sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânsii.”

De asemenea, la alin. 5 C.civ. găsim reglementarea pentru cazurile de nerăspundere atât a părinţilor cât şi a profesorilor şi meşteşugarilor:

,,Tatăl şi mama, institutorii şi artizanii sunt apăraţi de responsabilitatea arătată mai sus, dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil.”

Aceste texte trebuie coroborate, chiar analizate, şi prin prisma reglementărilor din Codului familiei şi din alte legi speciale care privesc raportul social dintre părinţi şi copii, dintre profesori şi copii şi alte raporturi în care sunt implicaţi copiii minori şi care ne interesează în materia răspunderii civile.

În acest sens avem, pe lângă prevederile Codului familiei pe care le vom indica mai jos şi pe parcursul lucrării, dispoziţii cuprinse în legi precum:

• Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului;
• Legea nr. 84/1995 – legea învăţământului;
• Legea nr. 128/1997 – statutul cadrelor didactice, etc. .

Un alt motiv avut în vedere pentru indicarea legilor  de mai sus este dat de faptul că, pe de o parte, obligaţia părinţilor în ceea ce-i priveşte pe copiii lor minori este reglementată de C. fam. art. 101 conform căruia  ,,(1)Părinţii sunt datori să îngrijească de copil. (2) Ei sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui, …, spre a-l face folositor societăţii.”  iar pe de altă parte, acestei obligaţii îi este corelativ dreptul copilului de a fi îngrijit şi crescut de către părinţii săi, până la maturitate, indiferent de nevoile acestuia, aşa cum legiuitorul a prevăzut în Legea nr. 272/2004. În ceea ce priveşte legea învăţământului, aceasta este de interes atunci când vom analiza obligaţia părintelui privind educaţia copilului, coroborată cu obligaţia statului, a profesorului sau a meşteşugarului ce intervin, de asemenea,  ca actori importanţi în educarea copilului.

Mai mult decât atât, legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului detaliază, reglementând pe componentele ei principale, obligaţia specială[1] a părinţilor, prevăzută în Codul familiei, la art. 101. Astfel, L. 272/2004, la art 5 alin. 2, consacră răspunderea generală a părinţilor pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului iar la alin. 3, în subsidiar, pe cea a colectivităţii locale din care fac parte copilul şi familia sa. Totodată, complementar, este prevăzută obligaţia statului de a asigura protecţia copilului şi de a garanta respectarea drepturilor acestuia, prin activităţile specifice ale instituţiilor şi organismelor publice abilitate în acest sens[2]. În secţiunea a 2-a – Mediul familial şi îngrijirea alternativă[3] – sunt enumerate o parte din îndatoririle părinţilor faţă de copii, îndatoriri ce alcătuiesc conţinutul obligaţiei generale de creştere a minorilor, ca mai apoi, să le găsim reglementate detaliat, pe cele mai importante. Menţonăm aici numai câteva dintre acestea: obligaţia asigurării bunăstării materiale şi spirituale a copilului, prin asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii acestuia, cea de reprezentare legală, de administrare a patrimonilui(art. 31), obligaţia de a-l supraveghea (art. 32, lit. a), etc.

Pe un anumit fond de dezvoltare socială şi neexistând o astfel de reglementare specială, detaliată, a obligaţiei ce o au părinţii faţă de copiii lor minori, în materia răspunderii civile a părinţilor au existat numeroase opinii neunitare privind fundamentarea acestei instituţii de drept.

Astăzi, în contextul unei atari dezvoltări sociale, este imperios necesar să stabilim un nou fundament pentru răspunderea civilă a părinţilor pentru faptele prejudiciabile ale minorilor (desigur plecând de la răspunderea civilă delictuală în general), cu atât mai mult cu cât practica judiciară a resimţit necesitatea refundamentării răspunderii, mergând  pe ideea de protecţie a victimei prejudiciului, iar ideea de culpă nemaifiind atât de clar conturată. Totodată, de lege ferenda, este necesară o reorganizare a acestei instituţii – ţinându-se cont de realităţile vieţii sociale din acest moment, de reglementările în vigoare – pe bazele echităţii şi restabilirii echilibrului şi ordinii de drept în societate.

Astfel, în lucrarea de faţă, ne-am propus să arătăm că fundamentul actual al răspunderii părinţilor pentru faptele minorilor nu mai este unul care să dea soluţiile cele mai satisfăcătoare pentru repararea prejudiciului victimei, fundament care, în contextul actual al vieţii sociale, nu mai corespunde realităţii. Totodată, dorim să arătăm o posibilă nouă fundamentare a răspunderii părinţilor pentru faptele copiilor care să ofere soluţii echitabile şi care să reflecte ideea de securitate, de protecţie a tuturor cetăţenilor unui stat, pe ideea interesului comun al membrilor societăţii şi al respectării drepturilor omului.

A.    Fundamentul actual.

Fundamentul actual al răspunderii civile a părinţilor pentru faptele copiilor este constituit pe prezumţia legală, relativă, de culpă instituită în sarcina părinţilor[4], aşa cum se afirmă în literatura de specialitate şi în doctrină, ca opinie dominantă.[5]

Deşi există unitate[6] de păreri în doctrină şi în practica judiciară în a aprecia că ,,este pe deplin justificat  şi conform echităţii, “ să i se acorde victimei prejudiciului protecţia adecvată, prin întemeierea răspunderii pe tripla prezumţie de culpă a părinţilor[7], susţinută în   literatura de specialitate, instituţia răspunderii nu şi-a putut îndeplini funcţia ei reparatorie în toate cazurile în care repararea  prejudiciului ar fi trebuit să restabilească situaţia anterioară săvârşirii faptei prejudiciabile. Deşi se invocă echitatea, tocmai acest principiu se încalcă.

În literatura juridică se consideră că este vorba de o legătură de cauzalitate între modul în care părinţii şi-au îndeplinit îndatoririle stabilite de lege în raport cu copiii lor minori şi faptele ilicite pe care aceştia le săvârşesc[8]. Altfel spus, faptele ilicite ale copiilor  sunt săvârşite de aceştia pentru că părinţii sunt culpabili de faptul că nu şi-au îndeplinit obligaţiile pe care legea le-a stabilit în sarcina părinţilor faţă de copii ori şi le-au îndeplinit în mod defectuos.

În virtutea prevederilor art. 1000 alin. 2, C. civ. se afirmă că, după ce victima prejudiciului face dovada existenţei prejudiciului,  a existenţei faptei ilicite a minorului şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta minorului şi prejudiciu, se declanşează o triplă prezumţie[9], astfel:

1. Prezumţia că au existat abateri în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti (acţiuni, inacţiuni);
2. Prezumţia de culpă sau greşeală a părinţilor pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor legale faţă de minorul – autor al faptei prejudiciabile;
3. Prezumţia de cauzalitate între modul necorespuzător de îndeplinire a îndatoririlor părinteşti şi comiterea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii a minorului.

S-a spus că din răspunderea faţă de sociatate rezultă obligaţia părinţilor de a răspunde patrimonial pentru faptul prejudiciabil al copilului minor, răspundere fundamentată pe prezumţia de culpă a părinţilor. Cu alte cuvinte, părintele care nu-şi îndeplineşte îndatoririle legale stabilite în sarcina sa, trebuie sancţionat patrimonial iar cel care va dovedi contrariul (prezumţiile fiind considerate relative) nu va mai fi sancţionat deci, nu va răspunde patrimonial pentru fapta ilicită a copilului său minor.

În prima dintre situaţii, când părintele (părinţii) nu poate răsturna prezumţia, va răspunde patrimonial şi prejudiciul va fi acoperit, restabilindu-se situaţia anterioară săvârşirii faptei, considerată ilicită de majoritatea autorilor citaţi.

În cea de a doua situaţie, când părinţii pot face dovada contrară prezumţiilor declanşate, aceştia vor fi absolviţi de răspundere, nu vor suporta prejudiciul cauzat de fapta propriului copil, rămânând ca persoana prejudiciată să suporte singură prejudiciul. Pentru această inechitate, atât în doctrină cât şi în practica judiciară s-au căutat diferite soluţii care să aducă o mai bună protecţie victimei prejudiciate de faptele minorilor.

Soluţiile s-au căutat plecând de la stabilirea naturii obligaţiei părinteşti, şi au fost stabilite pe tărâm probator.

Asupra naturii obligaţiei legale a părinţilor s-au exprimat opinii diferite.[10] În funcţie de concepţia adoptată, soluţiile au fost date după cum au putut fi răsturnate prezumţiile cu privire la îndatorirea (îndatoririle) ce s-a considerat a intra în conţinutul obligaţiei generale a părinţilor. Spre exemplu: în situaţia în care s-a considerat că obligaţia părinţilor este cea de strictă supraveghere a minorului, dacă părintele dovedeşte că nu din culpa sa în supravegherea minorului s-a produs prejudiciul, acesta nu va mai fi făcut responsabil de producerea prejudiciului, nemaifiind astfel obligat să acopere pagubele ce i-au fost aduse victimei, generând astfel o situaţie inechitabilă pentru cel prejudiciat.  Dat fiind faptul că în funcţie de posibilitatea părinţilor de a răsturna sau nu prezumtiile stabilite depindeau deciziile instanţelor, decizii care puteau genera inechităţi aşa cum am arătat, atunci trebuiau căutate acele soluţii care să nu mai permită o răsturnare uşoară a prezumţiilor, pentru a asigura o mai bună protecţie a victimei. Acesta, considerăm, este unul din motivele pentru care concepţiile privitoare la conţinutul obligaţiei părinteşti a evoluat de-a lungul timpului, plecând de la a considera că obligaţia părinţilor este cea de supraveghere, apoi s-a ajuns a se considera că este vorba de o obligaţie ceva mai complexă şi anume cea de supraveghere şi educare, ca mai apoi să se ajungă la concepţia potrivit căreia îndatorirea părinţilor este cea de supraveghere şi de “creştere”[11], dându-se astfel obligaţiei părinţilor un conţinut mai larg. Desigur că nu trebuie minimalizat faptul că societatea a evoluat de-a lungul vremii, iar acesta este un alt motiv pentru care s-au modificat concepţiile privitoare la conţinutul obligaţiei ce incumbă părinţilor. Astfel că, atât nevoia de a repara prejudiciile produse victimelor ce nu puteau fi găsite vinovate de comiterea acestora, cât şi evoluţia societăţii cu privire la sarcinile pe care trebuie să le îndeplinească un părinte faţă de copilul său, punându-se tot mai mult accent pe interesul superior al copilului, au dus la o determinare mai complexă a conţinutului obligaţiei ce face obiectul discuţiei noastre.

Pentru o bună perioadă de timp,  în practica judiciară a dominat opinia conform căreia răspunderea trebuie fundamentată pe prezumţia de culpă a părinţilor în neîndeplinirea sau exercitarea necorespunzătoare a  supravegherii şi educării minorului ce-l  au în grijă. În acest sens stau mărturie soluţiile instanţelor ce au fost motivate conform concepţiei potrivit căreia îndatorirea părintelui faţă de copil nu este numai una de supraveghere ci şi una de educare[12], obligaţie conturată pe dispoziţiile art. 101 C. fam.

Această fundamentare este una neîndestulătoare, aşa cum deducem din noua orientare a instanţelor [13], aceea de a recunoaşte un conţinut mai amplu, mai complex, pentru obligaţia părintească, având ca temei de drept tot dispoziţiile art. 101 C. fam.

B.    Analiza obligaţiei stabilite de textul art. 101 C. fam.

Pentru o analiză cât mai exactă a celor două concepţii şi pentru a vedea care dintre acestea şi în ce măsură pot servi mai bine unuia din scopurile ce considerăm că le are instituţia răspunderii civile (funcţia reparatorie), este necesar să analizăm conţinutul obligaţiei stabilite de către legiuitor în art. 101 din C. fam., text pe care s-au întemeiat soluţiile oferite de acestea.

Art. 101 C. fam. stabileşte:

(1)    Părinţii sunt datori să îngrijească de copil.

(2)    Ei sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea si dezvoltarea fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui, în conformitate cu ţelurile statului, spre a-l face folositor colectivităţii.

Aşa cum rezultă din analiza textului de mai sus şi din interpretările date de doctrina de specialitate[14], coroborate cu prevederile Legii 272/2004 privind drepturile copilului, observăm că:

• Obligaţia părinţilor este aceea de a creşte copilul minor[15];
• Conţinutul obligaţiei de creştere a minorului este cel de a îngriji, de a asigura condiţiile necesare pentru ca minorul să se poată dezvolta armonios din punct de vedere    bio-psiho-social;
• Obligaţia de creştere a copilului minor este o obligaţie specială stabilită de legiuitor prin art. 107 C. fam, ce face parte din conţinutul mai larg al obligaţiei prevăzute de art. 86 din C. fam. şi anume obligaţia generală de întreţinere.[16]

Prin prisma celor de mai sus, putem concluziona: legiuitorul a stabilit o obligaţie generală de întreţinere ca efect al rudeniei, al calităţii de soţi sau pe efectul unor relaţii ce pot fi asimilate celor de familie (adopţie, tutelă)[17], în al cărei conţinut se află şi obligaţia specială de întreţinere datorată de părinţi copilului lor minor. Conţinutul celei din urmă obligaţii este stabilit în art. 107, C. fam, astfel:

(1) Copilul minor este întretinut de părinţii săi.

(2) Dacã minorul are un venit propriu, care nu este îndestulãtor, pãrintii au îndatorirea sã asigure conditiile necesare pentru cresterea, educarea, învãtãtura si pregãtirea sa profesionalã.

După cum rezultă din textul articolului mai sus menţionat, aşa cum am evidenţiat şi mai sus, obligaţia legală a părinţilor faţă de minori este de a asigura climatul necesar dezvoltării atât biologice şi fizice a copilui (îngrijind de sănătatea si dezvoltarea fizică) cât şi ambianţa familială (morală, bazată pe afecţiune reciprocă) ce-i poate asigura copilului dezvoltarea în bune condiţii a personalităţii sale şi totodată de a veghea şi a-l îndruma pe copil de aşa manieră astfel încât acesta să se poată integra în sociatate, să poată face faţă cerinţelor sociale care, odată cu dezvoltarea unei societăţi, sunt din ce în ce mai complexe. Alte argumente care să poată sprijini afirmaţiile de mai sus putem găsi, suficiente, în modul de reglementare a Legii 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

După cum am mai spus, obligaţiei părintelui prevăzută de art. 101 C. fam. îi corespunde dreptul corelativ al copilului minor prevăzut şi detaliat în Legea 272/2004. Articolul 31 al acestei legi prevede:

(1) Ambii părinţi sunt responsabili pentru creşterea copiilor lor.

(2)Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului şi să asigure bunăstarea materială şi spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menţinerea relaţiilor personale cu el, prin asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii sale, precum şi prin reprezentarea sa legală şi administrarea patrimoniului său.

De asemenea, articolul 44 al aceleiaşi legi dispune:

(1) Copilul are dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa  fizică, mentală, spirituală, morală şi socială.

(2) Părinţilor sau, după caz, altor reprezentanţi legali le revine în primul rând  responsabilitatea de a asigura, în limita posibilităţilor, cele mai bune condiţii de viaţă necesare creşterii şi dezvoltării copiilor; părinţii sunt obligaţi să le asigure copiilor locuinţă, precum şi condiţiile necesare pentru creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională.

Iar articolul 45, la alin. 2, prevede:

(2) În cazul în care părinţii sau persoanele care au, potrivit legii, obligaţia de a întreţine copilul nu pot asigura, din motive independente de voinţa lor, satisfacerea nevoilor minime de locuinţă, hrană, îmbrăcăminte şi educaţie ale copilului, statul, prin autorităţile publice competente, este obligat să asigure acestora sprijin corespunzător, sub formă de prestaţii financiare, prestaţii în natură, precum şi sub formă de servicii, în condiţiile legii.

Coroborând toate textele de lege ce au fost invocate, putem extrage o concluzie finală.

Obligaţia de întreţinere reglementată de art. 86 C. fam.. are drept obiect: asigurarea mijloacelor necesare traiului – alimente, locuinţă, îmbrăcăminte, medicamente, nevoi spirituale. [18]

Art. 107 C. fam. aduce o completare a articolului de mai sus, în sensul că, pe lângă mijloacele necesare traiului, obiectul acestei obligaţii îl constituie, în plus, şi asigurarea mijloacelor necesare pentru creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copiilor, în măsura în care acestea nu au fost preluate de stat[19].

Obligaţia specială reglementată de art. 101 C. fam.., este o componentă intrinsecă a obligaţiei de întreţinere prevăzută de  art. 107 C. fam.. care trebuie privit în legătură cu art.101 din acelaşi cod, care prevede dreptul şi obligaţia părinţilor de a creşte copilul; de aici, conţinutul obligaţiei de a creşte copilul este următorul[20]:

-        îngrijirea de sănătatea şi dezvoltarea fizică a copilului;

-        îngrijirea de educarea copilului;

-        îngrijirea de învăţătura şi pregătirea profesională a copilului.

Obligaţia stabilită de legiuitor la art. 101 C. fam..  este o obligaţie specială[21] de creştere a minorului, ce presupune un cumul de multe alte îndatoriri ce incumbă părinţilor şi care sunt precizate mai în detaliu de toate reglementările în vigoare care privesc raportul dintre părinţi şi copiii lor minori.

Toate aceste îndatoriri trebuie subordonate cu prioritate principiului interesului superior al copilului.[22] Totodată trebuie să menţionăm şi faptul că îndatoririle părinţilor faţă de copii sunt în acelaşi timp şi drepturi recunoscute de lege[23] părinţilor acestora dar, exercitarea lor fiind guvernată de interesul superior al copilului, pe primul plan    situându-se îndatoririle şi nu drepturile părinteşti[24].

Observăm că în literatura de specialitate, drepturile şi îndatoririle părinteşti au fost clasificate astfel:

1. I.            Drepturi şi îndatoriri cu privire la persoana copilului minor.
2. II.            Drepturi şi îndatoriri cu privire la bunurile minorului.

Privitor la conţinutul fiecăreia din cele două categorii de îndatoriri s-au exprimat diferite opinii[25]. Conform uneia dintre opinii[26], la care achiesăm, şi ţinând cont de realităţile vieţii sociale din acest moment, drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la persoana copilului care ne interesează în materia ce o analizăm, sunt:

a)     Dreptul şi îndatorirea părinţilor de a creşte copilul;
b)     Dreptul de a lua măsuri disciplinare;
c)     Dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului;
d)          Dreptul şi îndatorirea de a îngriji de sănătatea şi dezvoltarea fizică a acestuia; etc.

În conţinutul acestor îndatoriri, după cum reiese din analiza reglementărilor în vigoare şi aşa cum s-a arătat în lucrarea anterior citată[27], nu poate fi vorba de obligaţia de a educa minorul ci de dreptul şi totodată îndatorirea de a asigura, de a veghea la educarea copilui şi de dreptul părintelui de a-şi educa propriul copil, conform propriilor convingeri – drept fundamental al părinţilor[28] – desigur devenind răspunzători în situaţia în care şi-au asumat ei înşişi obligaţia de a-l educa pe copil.

Dar, în condiţiile în care educaţia se desfăşoară în mod instituţionalizat, în condiţiile în care în România învăţământul este declarat prioritate naţională[29], unde învăţământul este obligatoriu pentru primele 9 clase şi frecvenţa obligatorie până la vârsta de 17 ani (art. 6, Legea 84/1995) nu cred că mai putem vorbi doar de răspundere a părinţilor pentru educarea propriilor copii minori, dacă ne referim strict la educaţie. Cu atât mai mult cu cât se preconizează ca educaţia preşcolară să devină obligatorie începând cu vârsta de 3 ani[30]. Trebuie să ţinem totuşi cont de faptul că, pe fondul actual de dezvoltare a societăţii, educaţia nu mai poate fi lăsată în sarcina părintelui. Educţia copiilor, pentru orice societate ce doreşte să-şi asigure progresul, este un obiectiv extrem de important, ridicat la rang de lege.

Astfel îndatorirea părintelui, în contextul dat de reglementările în vigoare, nu mai este cea de a asigura educaţia propriu-zisă a copilului ci de a veghea ca educaţia acestuia să se desfăşoare în interesul superior al copilului, părintele având obligaţia şi totodată dreptul de a supraveghea modul în care organele abilitate îşi îndeplinesc obligaţiile stabilite prin lege[31]. Îndatorirea de a îngriji de educaţia  copilului constituie unul din elementele ce alcătuiesc conţinutul obligaţiei speciale de a asigura creşterea copilului pe toate planurile, îndatorire ce greu poate  fi disociată de celelalte elemente ale obligaţiei părinteşti, cu atât mai mult cu cât este greu de imaginat că aceasta ar putea fi delegată, singură, unei alte persoane fizice sau instituţii ce ar putea să o îndeplinească.

Mai mult decât atât, conform art. 5 din Legea nr. 272/2004, răspunderea pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinţilor (alin. 2), ceea ce vine în sprijinul celor afirmate mai sus şi ne îndreptăţeşte să afirmăm că părinţii nu mai sunt singurii răspunzători pentru creşterea[32] minorului. În alin. 3 al aceluiaşi articol se stabileşte, în subsidiar, responsabilitatea colectivităţii locale din care fac parte copilul şi familia acestuia iar complementar (alin. 4), legiuitorul stabileşte răspunderea statului care are obligaţia de a asigura protecţia copilului şi de a garanta respectarea tuturor drepturilor acestuia,  prin activitatea specifică realizată de instituţiile statului şi autorităţile publice cu atribuţii în acest domeniu.

În aceste condiţii, mai putem vorbi de culpa părintelui în asigurarea educaţiei copilului, în contextul actual al vieţii sociale în care activitatea mult mai multor actori sociali concură la formarea personalităţii copilului, şi la realizarea pregătirii sale profesionale spre a fi de folos comunităţii din care face parte?

Este cunoscut faptul că mediul[33] social este un factor ce poate influenţa, pozitiv sau negativ, dezvoltarea psihosocială a minorului. Pentru faptul că minorul a căzut pradă influenţelor negative ale diferitelor medii cu care copilul intră în contact am putea culpabiliza părintele, cel mult,  pentru lipsă de supraveghere a minorului. De asemenea, după cum se afirmă în lucrările de specialitate privind psihologia în general şi pe cea a copilului în special, mai sunt şi alţi factori ce concură la conturarea şi mai apoi definitivarea personalităţii fiecăruia dintre noi.

Principalii factori ai dezvoltării psihice sunt: ereditatea, mediul şi educaţia.[34] Dezvoltarea psihică se sprijină pe ereditate, îşi extrage conţinutul din datele furnizate de mediul social şi este dirijată de educaţie.[35] Toţi aceşti factori sunt interdependenţi, se influenţează reciproc şi nici unul nu este un factor determinant în crearea personalităţii umane. Pentru moştenirea genetică pe care o primim pe cine putem face culpabili?

În concluzie, conform cu cele arătate mai sus, considerăm că prezumţia de culpă a părinţilor în educarea şi supravegherea copiilor sau pentru nerespectarea îndatoririlor de creştere a minorului nu mai poate fi viabilă.

Dintr-o răspundere subiectivă, bazată pe culpă, care nici nu răspunde necesităţilor unei societăţi moderne, aceasta ar trebui să devină o răspundere obiectivă, aşa cum a fost instituită recent (1997) în sistemul de drept francez[36].

C.     O nouă fundamentare.

Avându-se în vedere normele de drept în vigoare, considerăm că se poate stabili un nou fundament al răspunderii civile pentru fapta copilului minor şi în sistemul de drept românesc.  Ba chiar pentru răspunderea pentru fapta altuia în general, fundament care să dea răspunderii civile un caracter obiectiv.

Aşa cum s-a afirmat recent şi în literatura juridică românească[37], ţinând cont de faptul că art. 1000 alin. 1 din C. Civ. român este o traducere fidelă a textului art. 1384 C. Civ. francez care cosacră un principiu general de răspundere civilă pentru fapta altuia, este necesar şi util să se recunoască existenţa acestui principiu şi de către doctrina şi jurisprudenţa română.[38] Astfel ar putea fi acoperite toate acele situaţii în care se poate găsi minorul, situaţii strict prevăzute de lege precum: plasamentul, tutela, curatela, internarea minorului într-un centru de reeducare, încredinţarea minorului în libertate supravegheată, etc. De asemenea şi în alte cazuri decât cele ale minorilor: situaţia persoanelor majore fără discernământ, situaţia militarilor care, deşi au discenământ, nu se află în raport de prepuşenie[39], dar aflându-se într-un raport de subordonare a căror răspundere nu are actualmente nici un temei juridic recunoscut. Pentru toate aceste situaţii, art. 1000 alin. 1 din C. Civ. ar putea constitui temeiul de drept pentru antrenarea răspunderii civile, dând astfel o orientare unitară în jurisprudenţă şi doctrină, înlăturând astfel controversele de până acum în această  materie.

Dincolo de fundamentul de drept ce se stabileşte astfel în privinţa răspunderii pentru fapta altuia, în cazul special al părinţilor pentru fapta copilului mai este necesar a fi determinat un alt fundament.

Nu este foarte greu de găsit. Dacă admitem că obligaţia specială (art. 101 C. fam.) de creştere ce incumbă părinţilor face parte dintr-o obligaţie generală de întreţinere (art. 86 C. fam) şi consacrată expres cu privire la minor (art. 107 C. fam.), atunci, temeiul pentru răspunderea civilă ce stă la baza instituirii de către legiuitor a acestei obligaţii trebuie să fie şi temeiul pentru răspunderea civilă a părinţilor pentru copii. Prin asemănare, şi pe temeiul art. 1000 alin 1 C. civ., poate fi antrenată şi răspunderea tuturor celor cărora le incumbă îndatorirea de creştere a copilului. Desigur că trebuie făcute nuanţările în acele situaţii de tranziţie precum curatela sau în multe alte situaţii în care anumite îndatoriri ce constituie conţinutul obligaţiei părinteşti se deleagă pentru a fi exercitate de alte persoane fizice sau juridice (instituţii de drept public sau privat). În cele din urmă situaţii mai ales, dar nu numai, poate fi atrasă – în subsidiar – şi răspunderea comunităţii locale unde se află locuinţa de drept a minorului şi a celui ce-l are în grijă şi, complementar cu aceasta, răspunderea statului (art. 5 din Legea 272/2004).  În astfel de situaţii, anumite îndatoriri ce fac obiectul obligaţiei de întreţinere sunt delegate unor persoane fie determinate de lege fie  prin convenţie.  În funcţie de îndatoririle ce sunt preluate de către acestea trebuie stabilită responsabilitatea acestora, situaţie în care temeiul juridic al răspunderii ar putea fi diferit.

După cum s-a spus[40], fundamentul obligaţiei de întreţinere în general îl constituie, pe de o parte, sentimentele de prietenie şi afecţiune reciprocă existente între membrii familiei şi, pe de altă parte, regulile de convieţuire socială. Obligaţia de întreţinere este uneori efectul unor relaţii de rudenie, alteori al calităţii de soţ şi, nu de puţine ori, efectul unor relaţii asimilate – sub anumite aspecte – cu relaţiile de familie (spre exemplu: tutela). Tot astfel ar trebui fundamentată şi răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor minori – pe aceleaşi considerente – dar coroborate cu cele de echitate[41] care procură conştiinţei sociale suportul raţional şi moral al obligării la indemnizare iar celui desemnat să răspundă îi procură justificarea obligaţiei de a indemniza pe cel prejudiciat. Totodată, conferă victimei  sentimentul de justiţie şi echitate.[42]

Prin urmare, prin instituirea unei raspunderi obiective – raspundere de plin drept – a parintilor, se da o noua fundamentare a raspunderii parintilor, fapt ce duce la agravarea raspunderii acestora dar la o mai eficienta sprijinire a victimelor, in demersul lor de reparare a prejudiciului.[43]

Cu alte cuvinte, prin renuntarea la prezumtia de culpa a parintilor, susceptibila a fi rasturnata prin proba contrara, se consacra raspunderea obiectiva. Pentru prima data, printr-o decizie, Instanta Suprema franceza apreciaza ca „doar forta majora sau fapta victimei pot exonera” parintii de la de raspunderea de plin drept a acestora pentru fapta minorului lor, nefiind necesar a fi analizata culpa acestora.[44]

Astfel, s-a a preciat[45] ca prejudiciul cauzat de minor trebuie reparat independent de orice culpa: a persoanei responsabile de savarsirea faptei sau a parintilor acesteia.

Prin aceasta, obligatia de despagubire nu mai poate fi privita ca o sanctiune pentru modul culpabil al indeplinirii obligatiilor parintesti ci, in acest context, ea poate fi apreciata ca o masura reparatorie, in beneficiul victimei.

Aceasta noua fundamentare are la baza ideea de risc pe care parintii si-l asuma, tinand cont de faptul ca, in functie de nivelilul de dezvoltare fizica si psihica a minorului, exista riscul producerii unor prejudicii pe care parintii sunt datori a le suporta, in virtutea relatiei speciale dintre parinti si minor, esentiala fiind calitatea de parinte.

Intr-o lucrare relativ recenta[46], Jerome Julien propune o noua perspectiva. In opinia acestuia, fundamentul subiectiv priveste propria conduita culpabila a persoanei responsabile civilmente si nu poate justifica raspunderea pentru prejudiciul cauzat de alta persoana iar riscul se refera exclusiv la pericolul pe care il reprezinta persoana care a cauzat direct prejudiciul, fara ncio legatura cu cel care ar trebui sa raspunda pentru acesta. Obligatia parintilor de a repara prejudiciul cauzat de copilul lor isi are izvorul in prerogativele autoritatii parintesti pe care acestia o exercita asupra minorului. Relatia dintre parinte si copilul sau se naste prin actul de vointa al parintilor care sta la baza filiatiunii.[47]

Plecand de la o astfel de fundamentare, chiar si in cazul in care unul dintre parinti este decazut din drepturile parintesti, putem conchide ca obligatia acestuia subzista, el ramanand in continuare obligat sa repare prejudiciul produs de catre minor victimei, J. Julien exprimand o opinie contrara[48].

Potrivit art. 110 din Codul familiei din dreptul romanesc, decaderea din drepturile parintesti nu scuteste parintele de indatorirea de a asigura intretinerea minorului. Aceleasi ratiuni ce au stat la baza instituirii unei astfel de dispozitii imperative trebuie sa fie luate in considerare si la mentinerea obligatiei parintelui decazut din drepturi de a despagubi victima prejudiciului: filiatia - izvor al vointei parintilor.

De asemenea, pe aceeasi linie de gandire, intr-o astfel de fundamentare obiectiva a raspunderii, devine fara relevanta faptul ca minorul locuieste sau nu cu parintii sai,  calitatea de parinte nefiind stirbita de nimic.

Singurul caz in care inceteaza (juridic vorbind) relatia de filiatie este cel al adoptiei, caz in care toete prerogativele autoritatii parintesti intra in sarcina adoptatorului (atat drepturile cat si obligatiile ce intra in continutul acesteia).

O astfel de fundamentare obiectiva ar putea fi întărită de reaşezarea întregii răspunderi civile, prevăzuta de dreptul comun, pe alte baze decât cele de până acum. În acest sens avem în vedere nevoia de schimbare a concepţiei clasice cu privire la funcţiile ce i-au fost atribuite acestei din urmă răspunderi,  cu privire la caracterul şi finalitatea acesteia pentru ca în final să se dea şi o definiţie a răspunderii din care să rezulte schimbarea de optică.

Ubi societas, ibi jus; ubi jus, ibi societas.

---

[1] I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Edirura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 577 şi autorii citaţi acolo.
[2] Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, art. 5, alin. 4, publicată în M. Of. Nr. 557 din 23 iunie 2004.
[3] Legea nr. 272/2004, art. 30 – 33.
[4] L. R. Boila, Raspunderea civila delictuala subiectiva, Bucuresti 2009, Editura C.H. Beck, , p.177-179, L.Pop,  Drept civil român– Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 239-240.
[5] L.Pop,  op. cit, p. 239 şi autorii citaţi acolo.
[6] C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil – Teoria generală a obligaţiilor, Editura Hamangiu, 2008, p. 216.
[7] Ibidem.
[8]L. R. Boila, op. cit., p. 177-179.
[9] C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 216 şi urm.
[10] Idem, p. 217-219, a se vedea şi autorii citaţi acolo ca şi jurisprudenţa indicată.
[11] A se vedea Tribunalul Suprem, Secţia Penală, Decizia 2154/1983, în R.R.D. nr. 7/1984, p. 65.
[12] C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 218 şi deciziile Trib. Suprem ce au fost citate acolo (Trib. Suprem, Secţia penală, dec. Nr. 1828/1980 în R.R.D. nr. 9/1981, p. 66; Trib. Suprem, decizia nr. 18/1982, în R.R.D. nr. 3/1983, p. 67, etc.)
[13] C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 219
[14] I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., în Titlurile XI şi XII – Obligaţia legală de întreţinere şi respectiv Ocrotirea minorului, p. 540 – 649.
[15] Articolul 101 este cuprins în Titlul III al C.fam., Capitolul 1 – Ocrotirea minorului.
[16] I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., p. 541, 551,
[17] Idem, p. 542.
[18] Idem, p. 576.
[19] Ibidem.
[20] Idem, p. 577.
[21] I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., p. 635.
[22] A se vedea în întregime art. 2 din Legea 272/2007.
[23] Art. 48, pct. 1 din Constituţia României.
[24] I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., p. 635.
[25] Idem, p. 634.
[26]Idem, a se vedea cea de a treia opinie (punctul c), p. 635.
[27] Idem, p. 636 – 640.
[28] Art. 29 pct. (6) din Constituţia României.
[29] Art. 2 din Legea nr. 84/1995 – Legea învăţământului, cu modificarile si completarile ulterioare.
[30] http://www.didactic.ro/stiri_nid_4779_gradinita_obligatorie_din_2012_titularizarea_dupa_definitivat
[31] Art. 2 din Legea nr. 272/2004, din 21/06/2004. Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 557 din 23/06/2004.
[32] În sensul dat de art. 101 C. Fam. şi cum a fost arătată mai sus.
[33] P. Golu, E. Verza, M. Zlate, Psihologia copilului, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A, Bucureşti, 1993, p. 3.
[34] Idem, p. 28. A se vedea, în acest sens, şi D. Banciu, Sociologie juridică, Editura Luminalex, Bucureşti, 2007, p. 213-242.
[35] Ibidem.
[36] L. Pop, Discuţii de lege lata cu privire la recunoaşterea existenţei unui principiu de răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia consacrat în codul civil român, în rev. Dreptul nr. 8/2004,  p. 66.
[37] Idem, p. 67.
[38] Idem. P. 68.
[39] L. Pop, Drept civil român. Teoria generală ..., p. 270-271.
[40] I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., p. 542.
[41] S. Neculaescu, Reflecţii privind fundamentul răspunderii civile delictuale, în rev. Dreptul nr. 2/2007, p. 42.
[42] Ibidem.
[43] L. R. Boila, op. cit., p. 221.
[44] Ibidem, p. 221.
[45] Jurisprudenta franceza contemporana este unanima in recunoasterea de plin drept a raspunderii parintilor, pentru faptele minorilor, fiind indiferent daca faptele sunt savarsite in mod culpabil sau nu. L. R. Boila, op. cit., p. 224.
[46] L. R. Boila, op. cit., facand referire la J. Julien, La responsabilite civile du fait d’autrui. Rupture et continuites, Presses Universitaires D’Aix Marselle, Faculte de droit et de science Politique, 2001, p. 224.
[47] Ibidem, p. 224-228.
[48] In opinia autorului J. Julien, obligatia de reparare va reveni celui ce va exercita drepturile parintesti. In L. R. Boila, op. cit., p. 224-228.